Blog Cafe

Ultima postare

2011-02-12T21:05:00.000+02:00

Aceasta este ultima postare de pe acest blog.

Sper ca ati gasit lucruri interesante si ca nu ati avut sentimentul ca ati pierdut vremea degeaba.

Multumesc tuturor celor care au poposit aici, indiferent de unde au fost ei.

Si multumesc celor care si-au exprimat gandurile.

Koop - Blue Island

2011-01-30T20:19:00.000+02:00

Mirosul de portocale

2011-01-27T19:49:00.000+02:00

În orice birou ne-am afla în care se mai află încă un număr mai mic sau mai mare de persoane, în momentul în care cineva decojeşte o portocală toate simţurile îşi ridică antenele desupra monitoarelor. Ochii se rotesc şi privirile strălucitoare din mijlocul pupilelor îşi fac simţită prezenţa. Ca nişte animale de pradă, oamenii caută să vadă de unde vine mirosul. Aproape că se vede cum fiecare abia aşteaptă să-l descopere pe "răufăcător", pe cel care a îndrăznit să trimită mireasma înnebunitore care l-ar face până şi pe Patrick Suskind şi al său "Parfum" să pălească.

- Cineva a desfăcut o portocala?
- Cine mănâncă portocală?
- Ce mă înnebuneşte mirosul ăsta?

Sunt întrebări care uneori nu se aud, dar care se văd în ochii tuturor. Cel care a desfăcut portocala zăreşte privirile celorlalţi după ce a aruncat cojile.

-Vreţi şi voi? întreabă, de multe ori sperând că răspunsul va fi negativ.
- Ah, nu, se aude de peste tot. Eram curioasă că mirosea a portocală.

Nimeni nu doreşte, în final, nici o felie de portocală. Şi atunci, de unde dorinţa asta nebună pe care o stârneşte mirosul de portocală? De ce tot timpul se ridică privirile căutând să găsească "urma de parfum"?

PS: Invariabil, acelaşi lucru se întâmplă şi cu pufuleţii. Mica "orgie" nevinovată.

Cum se fac ştirile în România?

2011-01-26T19:28:00.001+02:00

Simplu. O televiziune anunţă ceva, după care toată lumea preia ştirea chiar dacă nu o verifică şi astfel avem tarfic/rating. Bunăoară, ieri Realitatea TV a anunţat decesul Lianei Dumitrescu, deputat în Parlamentul României. Iată şi captura făcută de cei de la "Adevărul" în privinţa asta.

Ce face concurenţa? Adică "Adevărul" în acest exemplu. Păi ce ar putea să facă? Dă în cap la toată lumea care a preluat ştirea neverificată: hotnews, evz etc. (vezi link). Numai că ce uită să spună "Adevărul" este că deontologia care stă la baza profesiei lor a dat chix şi în cazul lor, pentru că au uitat să se menţioneze şi pe ei ca fiind printre cei care au preluat ştire neverificată, aşa cum se poate vedea în imaginea de mai jos

iar dacă cineva şi-ar dori să intre pe ştirea respectivă, ar descoperi că documentul nu poate fi găsit. E arhivat, dar nu poate fi găsit.

Evident că nu puteau lăsa cititorii să comenteze tâmpenia Realităţii şi chiar şi pe a lor, aşa că au închis posibilitatea de a se comenta.

Curat deontologic!

Cine pe cine învaţă?

2011-01-23T08:20:00.000+02:00

Un articol pe tema vinovăţiei în privinţa rateurilor din învăţământ a apărut aici. Într-o proporţie foarte mare sunt de acord cu autoarea articolului. Familia ar trebui să fie primul loc din societate unde un copil ar trebui să primească educaţia (nu degeaba se vorbeşte de cei 7 ani de-acasă). Şi tot familia (părinţii, în speţă) e cea care ar trebui să urmărească performanţele copiilor în mediul ăsta academic şi să ia măsuri pentru îndreptarea copiilor în cazul în care perfomanţele lor sunt mai puţin bune.

"Şcoala nu te poate învăţa dacă tu nu vrei să înveţi". Perfect de acord. Nu poţi forţa copilul să înveţe dacă el are impresia că sistemul care îl ţine la şcoală e prost. Părinţii, pe de altă parte, sunt obligaţi să îşi trimită copilul la şcoală, indiferent dacă acestuia îi place sau nu. Deci e o forţarea a menţinerii copilului într-un sistem care lui i se pare că e prost, şi de foarte multe ori, are dreptate. Ce te faci însă, când pe profesor nu îl interesează defel ca elevii săi să progreseze?

Săptămâna trecută citeam un manifest al lui Dan Ungureanu în care se declară total nemulţumit de calitatea elevilor şi de cum nu sunt ei în stare să scrie corect româneşte sau engleză. (Apropo, domnule Ungureanu, în cazul în care nu e o greşeală de dactilografie, "Devreme ce plăteau, prezenţi sau nu..." cuvântul "devreme" nu se scrie legat în acest context niciodată). Întrebarea pentru domnul Ungureanu ar fi: de ce profesorii au dat note de trecere acestor elevi dacă sunt nepregătiţi şi nu ştiu să scrie corect? De ce nu îşi asumă responsabilitatea pentru intrarea în sistem a unor astfel de persoane?

Am auzit foarte mulţi profesori cerând salarii mai mari (şi dacă ar fi lucrat în sistemul privat nu ştiu câţi ar mai fi rămas să lucreze după evaluarea anuală a performanţelor), însă nu prea i-am auzit făcând propuneri de reformare a învăţământului.

Întrebare pentru profesori: ce aţi fi făcut dacă eraţi părintele unuia din aceşti elevi?

Panseluţe

2011-01-13T20:07:00.001+02:00

Seară, ora 8. Un bloc de apartamente. O vecină de la etajul întâi urcă la o alta de la etajul 3. Are o farfurie din care ies aburi. Sună de câteva ori, destul de insistent, Mai bate de câteva ori. Nici un răspuns. Se apropie de uşă parcă încercând să asculte dacă se aude vreun zgomot. Apoi vorbeşte, aproape strigând:
- Dormi?

Uşa se deschide şi apare o femeie cu ochii cârpiţi de somn:

- Nu. Eram trează.

************************************************************

Aproape de locul meu de muncă era un depozit de flori, pomi care a funcţionat cam doi ani de zile. Începând cu 1 ianuarie, magazinul a dispărut. Motivele îmi sunt total necunoscute. Câţiva colegi au observat că magazinul respectiv nu mai există: "Păcat", au spus unii dintre ei care nu au cumpărat niciodată de acolo, "dar parcă aveau şi preţuri mari, nu?"

************************************************************

O vedetă din România a ajuns să fie internată într-un spital din Viena. Un reportaj de la o televiziune de ştiri a început cu o astfel de informaţie pe care a prezentat-o în 10 secunde. Restul de un minut din reportaj, a fost prezentat spitalul: câţi medici are, ce suprafaţă are, câţi pacienţi are anual şi ce români importanţi au fost trataţi acolo în ultimii 20 de ani. Eu aş fi vrut să ştiu şi câte femei de serviciu sunt acolo şi la ce oră vin la muncă cei care lucrează la bucătărie. Din cauza acestor absenţe reportajul mi s-a părut a fi incomplet şi total neprofesionist.

************************************************************
O altă vedetă de la noi a avut ghinionul ca în preajma sărbătorilor să se izbească de un copac pe când se afla la schi în Austria. Presa de la noi a speculat la început că respectiva vedetă, ca un James Bond adevărat, a evitat un grup de copii, după care, vorbind şi cu poliţia din zonă au descoperit că de fapt a alunecat şi a pierdut direcţia. După câteva zile au apărut şi pozele cu săgeţile roşii îndreptate spre un copac şi cu titlul aferent: "Iată copacul de care s-a izbit Huidu!" Mai lipseau declaraţiile luate copacului: "Cum vă simţiţi după această coliziune?", "De ce nu v-aţi dat la o parte din calea lui Şerban?", "Aveaţi autorizaţie să staţionaţi în acest loc?"

************************************************************

Pe unul din forumurile de pe softpedia se discută despre grila RDS. Unele persoane postează de parcă ar fi breaking news: "Observ că PRO Cinema are imaginea cropped, iar din siglă se mai vede un colţişor", iar după un timp aceeşi persoană editează postul său: "După publicitate şi-a revenit". Sunt momente în care ai impresia că unele persoane caută orice pixel lipsă pentru ca imaginea să fie perfectă pe orice canal s-ar uita, chiar dacă respectivul canal îi e complet indiferent.
Un alt privitor scrie: "Acum Boomerang se aude şi în poloneză". Oare interesează pe cineva?
Iar un altul e preocupat de alte limbi străine de pe Euronews: "Oare ce s-a întâmplat cu trackul persan la EURONEWS?" Răspunsul a fost pe măsură: "A fost scos".

Soţia doctorului

2011-01-12T23:21:00.002+02:00

Titlu: Soţia doctorului
Autor: Sawako Ariyoshi (Japonia)
Editura: Humanitas

Am ezitat să citesc această carte din cauza numărului prea mare al autorilor japonezi care sunt prin librării şi care par a aborda aceeaşi temă: Japonia bărbaţilor, prea puţin modernizată, în care încearcă să-şi facă simţită prezenţa şi un pic de feminism, fenomen care, chiar dacă a fost aproape inexistent în Japonia secolului al XVIII-lea, ţine morţiş să arate că, deşi bărbaţii au fost în prim planul vieţii publice, au ajuns şi s-au menţinut acolo numai datorită femeilor.

"Soţia doctorului" este un roman care pune în planul secund o parte a vieţii şi a realizărilor renumitului chirurg japonez Hanaoka Seishu şi care este construit în jurul a două personaje feminine, mama chirurgului şi soţia acestuia (aleasă chiar de viitoarea soacră). Cu o desfăşurare a acţiunii pe o perioadă mai mare de timp, romanul este centrat pe lupta acerbă dintre cele două femei pentru a-l ajuta pe chirurg să ajungă faimos şi să-şi îndeplinească menirea pentru care a fost pregătit.

Cu un început ce prezintă câteva tradiţii ale Japoniei şi care te face să îndrăgeşti unele personaje, romanul are o întorsătură radicală a caracterului unuia din personaje care este aparent inexplicabilă, dar care face acţiunea şi mai interesantă. Lupta dintre cele două femei este cruntă şi îşi pun chiar şi viaţa în pericol, numai pentru a primi recunoştinţa eternă a medicului şi a satului care le vor putea considera eroine, este o luptă pentru onoarea de a fi fost alături de cel iubit: soţ sau fiu..

Negativism

2011-01-11T19:54:00.001+02:00

Zilele acestea se găseşte destul de puţină lume care să găsească un lucru pozitiv în situaţii care nu ar reclama nici măcar un pic de negativism. Orice lucru este tratat cu maximum de critică şi de răsturnare a oricărei teorii valabile.

Într-una din zilele trecute, pe când mă pregăteam să plec de la muncă, una din colegele mele se gândeşte să îmi spună:
"- Hai, mai repede, dă-i drumul acasă."
"- Bine, oricum acolo mă duceam. Dar unde e graba?" o întreb nedumerit de viteza cu care eram expediat.
"- Păi, nu te aşteaptă o serie de plânsete, de ţipete, de schimbat un pampers?"
Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost:
"- Nici măcar o clipă nu te-ai fi gândit că m-ar putea aştepta un zâmbet sau un gângurit, nu?"

De unde atâta negativism într-o societate care ar trebui să fie unită pentru a depăşi multe neajunsuri? De unde atâta lipsă de a vedea ceva bun într-o situaţie (un copil de o lună în acest caz) cu care nu te întâlneşti foarte des? Mai mult de atât, colega respectivă are un copil mic. Sigur o să mi se spună că o să mă satur eu de schimbat scutece, de trezit noapte şi ascultat ţipete şi zbierete, însă majoritatea celor care au copii spun (şi au dreptate!), că uiţi de orice neplăcere în secunda în care copilul îţi zâmbeşte. Şi atunci unde e liniştea pe care ţi-o oferă surâsul unui copil, felul în care îţi strânge degetul în mâna lui mică sau când se uită la tine cu ochii unui om care vede pentru prima dată? De ce nu se poate menţine mai mult un moment de fericire?

Gest extrem

2010-12-24T12:59:00.001+02:00

Televiziunile de ştiri din România au avut o săptămână absolut plină: parterul unui bloc a explodat la Bacău, centrul oraşului Ocna Mureş s-a surpat din cauza galeriilor de sare pe care este construit, galerii care au început să se prăbuşească şi, colac peste pupăză, un om s-a aruncat din balconul parlamentului, acolo unde se dezbătea o moţiune de cenzură depusă de opoziţie împotriva guvernului Boc.

Gestul celui care s-a aruncat de la balcon a suscitat cele mai aprinse dezbateri, unii cerând chiar demisia guvernului, unele din deciziile sale stând la baza gestului extrem la care protestatarul a recurs.

Etichetările la adresa protestatarului nu au întârziat să apară: "nebun", "trebuia consultat de un medic", "cum a ajuns acolo?" (uitându-se faptul că era angajat TVR şi că avea acces la loja presei), "ia să lucreze şi el la privat să vadă cum se câştigă un ban... pe lângă că mi-a băgat mâna în buzunar cu taxa tv şi o freacă toată ziua acum nea(sic!) mai făcut de râs în toată lumea" etc. Forumiştii pro guvernamentali nu au ratat ocazia de a cataloga gestul ca fiind din vina lui Ion Iliescu, o temă favorită a preşedintelui Băsescu, sau chiar a mogulilor de presă care îl vor îndepărtat definitiv din viaţa politică pe actualul locatar al Palatului Cotroceni. Au mai existat şi voci care au spus că a fost un gest premeditat al opoziţiei. Afirmaţie puţin lipsită de logică având în vedere că gestul s-a petrecut într-o şedinţă unde se dezbătea o moţiune de cenzură depusă împotriva guvernului. Deşi suspendată, pentru moment, şedinţa parlamentului a fost reluată numai cu membrii partidelor de la guvernare care au avut grijă ca moţiunea să nu treacă, deşi lipsa opoziţiei nu le dădea nici o emoţie. O dovadă de cinism care nu arată decât că ciolanului nu i se mai dă drumul odată prins în dinţi.

De cealaltă parte, a existat un cor al aprobării gestului. Un cor însă răguşit, dar cu câteva accente de sunete acute care erau de acord că gestul este extrem, dar foarte normal în condiţiile economice date. Majoritatea covârşitoare spunea că este singurul gest pe care îl mai poate face cineva aflat în situaţia protestatarului, că acesta este un erou şi că poate fi asemuit cu Liviu Babeş, toţi fiind de acord că nu ar fi fost în stare de un astfel de gest. O bucurie uşor tembelă pentru că, nu-i aşa, cineva a avut curajul să dea glas problemelor celorlalţi fără ca gloata să fi suferit ceva. "Ce bine că s-a aruncat altul şi că nu am făcut-o eu!" şi-au spus mulţi văzând imaginile cu trupul plonjând de la balcon, fără ca la sol să fie vreo cutie pe care cascadorul să se oprească.

Nici unul din politicienii aflaţi în funcţii în acest moment (parlamentari sau miniştri) nu a înţeles că gestul s-a petrecut acolo unde se dau legile ţării. Legi strâmbe şi de cele mai multe ori fără o logică ce ar putea să îl facă pe om să înţeleagă faptul că, totuşi, cel pe care el l-a trimis acoloar trebui să lucreze şi pentru el. Mai ales pentru el.

Certificatul de naştere

2010-12-18T09:49:00.002+02:00

Biroul de înregistrare a naşterilor din Braşov e cel la care, aşa cum îi spune şi numele, se înregistrează naşterile. Se ia un bon de ordine şi se aşteaptă până când este anunţat fiecare om care are treabă acolo. Totul cât se poate de în ordine şi civilizat şi nu se aşteaptă mai mult de 6-7 minute pentru o persoană care are toate actele necesare.

Miercuri, 15 decembrie, 5 persoane aşteptau să le vină rândul la biroul respectiv. Un bătrân de vreo 60-70 de ani vine în grabă şi întreabă:

-Unde e biroul naşteri?

I se arată exact unde e locul. Se apropie de uşă neîncrezător citind literele scrise. Apoi se întoarce către cei care aşteptau deja:

- O fi cineva înăuntru?

- Toţi aşteptăm la biroul ăla, i se răspunde. Trebuie sa vă luaţi un bon de ordine. Un tânăr îi arată exact cum se face, bătrânul ia bonul şi se aşează pe unul din scaunele libere din hol. Tânărul intrigat puţin că bătrânul nu avea la el nici un act necesar pentru declararea unei naşteri, îl întreabă:

- Dar, ştiţi, că vă trebuie ceva acte pentru a înregistra o naştere, nu?

- Nu, nu ştiu, de unde să ştiu?

- Scrie pe panoul de acolo, îi arată tânărul un panou de pe care putea afla orice avea nevoie.

Bătrânul se apropie de panou, după care se întoarce:

- Da' eu nu am ochelarii la mine, nu văd ce scrie acolo.

Tânărul se apropie şi el de panou şi îi citeşte ce scrie acolo. Bătrânul auzind că nevoie de carte de identitatea a mamei şi a tatălui, îl opreşte pe tânăr:

- Păi, nu am buletin, că mi l-au furat! Eu am nevoie de certificatul de naştere, că mi l-au furat şi pe ăla, ca să îmi fac buletin.

Tânărul se uită şi el un pic nedumerit:

- Le-aţi declarat furate la poliţie?

- Nu. De ce? Oricum ăia nu mă ajută.

- Păi atunci nu aveţi nevoie la Biroul naşteri, acolo doar se declară naşterile. Poate vă ajută dacă mergeţi la Arhivă. (Pe acelaşi palier sunt mai multe birouri - naştere, deces, căsătorie, arhive - şi pentru fiecare dintre ele e nevoie de bon).

Îl ajută pe bătrân să ia un bon pentru arhive. Bătrânul ia bonul şi nu mai aşteaptă ca numărul lui să fie anunţat, intrând direct la camera unde avea nevoie.

Iese după vreo două minute şi spune triumfător:

- Ca să-mi dea certificat nou, am nevoie de un înlocuitor de buletin. De unde îmi iau un înlocuitor de buletin?

Cine l-a ucis pe Palomino Molero?

2010-12-09T18:54:00.001+02:00

Titlu: Cine l-a ucis pe Palomino Molero?
Autor:Mario Vargas Llosa (Peru)
Editura: Humanitas

O crimă macabră bulversează un mic sat peruan, victima fiind un tânăr din partea locaului care făcea parte din forţele de aviaţie aflate la o bază aeriană din apropiere.

Autorităţile locale sunt nevoite să înceapă o investigaţie proprie, pentru aceasta jandarmul Lituma şi locotenentul Silva depunând toate eforturile care la un moment dat par inutile, întrucât înaintează foarte greu în direcţia dorită. Asta şi din cauza colonelului Mindreau (şeful bazei aeriene) care nu doreşte să coopereze cu cei doi.

Cu toate acestea, jandarmul şi locotenentul priemsc indicii de la oameni necunoscuţi care îi îndrumă spre anumite locuri şi persoane, reuşind în cele din urmă să-i descopere pe cei vinovaţi de uciderea lui Palomino Molero, un trubadur îndrăgostit care îşi pune chitara şi vocea deosebită în slujba dragostei şi a celei pe care o iubea. Descoperirea crimnalului nu pare să-i convingă pe localnici de justeţea investigaţiei, ştiind ei mai bine cine sunt adevăraţii criminali, peştii mari care nu vor păţi niciodată nimic şi care vor duce în continuare o viaţă fără trudă.

Totul în această carte pare a se desfăşura cu încetinitorul, ca şi cum timpul nu mai contează şi toate lucrurile vin la timpul lor exact atunci când trebuie. Căldura copleşitoare, (faptul că jandarmul şi locotenentul trebuie să facă autostopul pentru a ajunge dintr-un loc în altul fără însă a părea să se grăbească), duc cu gândul la o comunitate în care totul trebuie făcut atunci când trebuie.

Povestea crimei este suprapusă peste adoraţia pe care locotenentul Silva o are pentru dona Adriana, cea care deţine birtul din sat. Foarte comice pe alocuri, dorinţele arzătoare ale locotenentului faţă de dona Adriana, aduc un plus romanului, dar sfârşitul poveştii nu e pe placul nici unuia dintre protagonişti.

Studii aiuritoare

2010-12-07T22:02:00.003+02:00

Un studiu de piaţă făcut de o companie de marketing a scos la iveală că anul acesta românii vor cheltui cu 30% mai puţini bani decât anul trecut. Corect, doar e an de criză. Suma la care va ajunge cheltuiala pe cadouri este de... 1000 de lei pentru o familie cu venituri medii.

Cifra e absolut aiuritoare, ţinând cont cât de multe veşti legate de tăieri de venituri primim în ultimul timp. Cu greu s-ar fi ajuns la o astfel de sumă chiar şi în condiţii de prosperitate economică. Şi atunci mă întreb pe ce eşantion au făcut studiul? Ce înseamnă familie cu venituri medii? Chiar aşa de bogaţi şi generoşi se simt aceştia încât să dea aşa mulţi bani pe cadourile pentru "cei dragi"? Oare ce suma ar fi reieşit dacă studiul ar fi fost făcut pe cei care nu au acces la internet, nu îşi permit să cumpere ziare, reviste sau care nu îşi permit să-şi ia haine din magazine de firmă?

"Cei care trăiesc pe spatele statului"

2010-12-04T14:23:00.002+02:00

Internetul a fost invadat de foarte mulţi postaci care înfierau cu o mândire "capitalistă" pe mamele care stau acasă şi îşi îngrijesc copiii până la vârsta de doi ani şi care primesc şi o indemnizaţie pe măsura muncii prestate până la momentul naşterii.

Ideea reducerii perioadei de acordare a indemnizaţiei precum şi a cuantumului mi se pare cât se poate de păguboasă. De ce? Simplu. Măsura luată acum câţiva ani cu 85% din salariu net ca indemnizaţie pe o perioadă de doi ani a fost cauzată de un declin al natalităţii din ce în ce mai evident, nu numai în România. Prima întrebare pentru cei care susţin cu ferocitate propunerea guevernului ar trebui să se gândească la faptul că dacă sunt mai puţini oameni care se nasc, înseamnă mai puţini oameni care plătesc taxe şi impozite peste câţiva ani (20-30 de ani), adică perioada în care mulţi dintre cei care acum fac atât caz din această asistenţă socială vor ieşi la pensie. Sigur atunci vor apărea la televizor să înjure guvernul că nu le plăteşte pensiile la timp. Dar sigur foarte mulţi dintre ei îşi spun acum că nu vor ajunge ei la pensie. Mai vedem noi.

Foarte mulţi dintre cei care încurajează idele guvernanţilor au discursul tip: "Ruşine să vă fie" (aici mai lipsea să adauge Dinu Patriciu şi tabloul era complet), "că staţi cu mâna întinsă la stat! Mergeţi la muncă" sau "De ce să ţi se plătească indemnizaţia din banii mei? Marş la muncă".

1. E amuzant cum are impresia o persoană din aceasta că din taxele şi impozitele pe care le plăteşte ea singură este susţinut întregul buget. Pentru a vă da seama de ce spun "ea singură" repet comentariul "De ce să ţi se plătească indemnizaţia din banii mei?"

2. Ce uită aceşti oameni care muncesc foarte mult şi plătesc taxe şi impozite la stat (având în vedere orele la care postează comentariile pe net, mă întreb ce fel de muncă au ei de pot posta comentarii pe net), este că toate persoanele care primesc indemnizaţie de 85% (nu le iau în considerare pe cele care primesc valoarea minimă) au plătit şi ele la rândul lor taxe şi impozite, uneori chiar foarte mari.

3. Să luăm ca exemplu un salariu de 1.000 de lei brut. Aproximativ 300 de lei se duc pe tot felul de impozite şi taxe. Din restul de 700 de lei se mai plătesc alte taxe (proprietate, pe maşină etc.) pe care le ignor în acest moment. Orice marfă cumpărată are un TVA de 24% (sunt puţine excepţiile de 9%) care intră în bugetul statului. Ceea ce rezultă că o persoană care are un net de 700 de lei plăteşte 168 lei ca TVA. Adică 46,8% din salariul brut s-a dus la stat sub diverse forme. Nu mai adaug cât plăteşte firma pentru fiecare angajat. Şi atunci de ce să nu aibă pretenţia şi aceste persoane să primească o indemnizaţie decentă, pe măsura muncii lor?

4. Ca să gândim pe exemplul dat de cei care au impresia că din banii lor se plătesc indemnizaţiile mamelor, având în vedere că soţia mea, de exemplu, nu a avut nevoie de pompieri, jandarmi, salvamontişti, salvamari, SMURD etc. de ce ar fi de acord ca din taxele pe care ea le plăteşte să li se plătească salariul acestora. Dacă nu avem copil la şcoală de ce să se plătească salariul profesorilor din banii ei? Ar fi extraordinar ca fiecare să plătească o taxă anuală pentru un serviciu dacă are impresia că ar putea avea nevoie de el. În caz contrar, orice intervenţie (a pompierilor, de ex) ar trebui plătită din buzunarul propriu, iar factura sunt sigur că ar fi mare de tot.

"Dive"

2010-12-02T19:28:00.001+02:00

La sfârşit de săpătmână o ştire a făcut vâlvă în presă. Monica Tatoiu a decis să plece din România. Când se va întâmpla asta? În 2012, evident, doar nu acum.

Doamna Tatoiu este invitată cu regularitate la toate posturile de televiziune pentru a-şi da cu părerea despre orice, dar despre absolut orice. Care este motivul pentru care doamna Tatoiu îşi dă cu părerea despre tot ce mişcă în ţara asta? Habar nu am şi nici nu mă interesează. Ce o califică pe această doamnă să fie invitată la orice televiziune pentru a spune ce crede despre Mădălina Manole, despre politica românească sau te-miri-ce, nu am aflat nici până azi şi sigur nu vom afla niciodată, deşi majoritatea televiziunilor o chemau la orice oră.

Care e motivul pentru care ar anunţa cineva că urmează să plece din ţară ... peste doi ani? Cred că lipsa de subiect care ar putea să o menţină în atenţia publicului. Anunţarea unei astfel de intenţii este mai mult decât penibilă în contextul în care până în 2012 mai e mult timp şi multe se mai pot întâmpla.

Acum ceva timp o altă "divă" creată de tabloide, Mihaela Rădulescu, anunţa plecarea din ţară pentru câţiva ani, sătulă de bălăcăreala la care era supusă în presă, bălăcăreală pe care, în parte, o crease chiar dumneaei prin spălarea în public a rufelor murdare. (După ce schimbase prin presă tot felul de scrisori cu soţul său, fiecare spunând tot felul de picanterii din budoar, "diva" a plecat la Monte Carlo la o reşedinţă a... soţului, pe care i-o pusese la dispoziţie gratuit). Din când în când, doamna reapărea prin ţară cu diverse ocazii fără să o mai deranjeze presa care oricum scria ce vroia şi când vroia. Din nou, cred că lipseau reflectoarele cu care persoana era obişnuită.

Ca de foarte multe ori, se vorbeşte mai mult decât se acţionează. Tipic din partea unor "dive".

Ziua naţională

2010-12-01T14:54:00.000+02:00

Astăzi este Ziua Naţională a României. Pentru mulţi e o zi liberă în care ar trebui să se bucure de faptul că sunt români, sa fie mândri că sunt români şi multe alte clişee de genul acesta care ni se turuie într-una pe mai multe posturi de televiziune şi în multe alte câteva ziare. Pentru alţii este o zi de muncă întrucât mulţi patroni nici nu concep să dea o zi liberă mai ales dacă aceasta pică în mijlocul spătămânii. (Mulţi nu concep că sâmbăta e zi liberă)

Şi atunci, unde e mândria asta de a fi român când vezi că majoritatea instituţiilor statului îşi bate joc de tine şi asta începând cu cei din vârf şi terminând cu cel mai mic funcţionar care trebuie sa-şi bată şi el joc de cineva pentru că şefii îşi bat joc de el? Unde e mândria asta când vezi câtă intoleranţă e peste tot, de la cel din trafic, la cel care te împinge pentru că el trebuie sa fie înaintea ta?

O continuă fanfaronadă ni se serveşte din toate părţile despre ce şi cum ar trebui să sărbătorim, sau cum să simţim româneşte şi cum să ne bucurăm de "această zi sfântă", dar nimeni nu zice că din când în când ar trebui să ne uităm şi le ce e înlăuntrul nostru şi să îndepărtăm răutatea care ne face să ne depărtăm unii de ceilalţi.

LA MULŢI ANI, ROMÂNIA!

Noi şi ei

2010-10-20T21:51:00.001+03:00

* Deputaţii puterii au votat astăzi o lege prin care s-ar fi redus TVA-ul la alimentele de bază de la 24% la 5%, iar pensiile sub 2000 de lei ar fi fost scutite de impozitare. În esenţă, legea e bună pentru popor, însă contravine total politicii Guvernului care încearcă să aducă la buget cât mai multe venituri. Ştirea devine şi mai interesantă în momentul în care aflăm că de fapt, deputaţii au crezut că votează cu totul altceva decât ceea ce au votat. Foarte senin, un lider al partidului de guvernământ a declarat că grupul parlamentar al partidului de guvernământ îşi asumă responsabilitatea pentru această greşeală şi că vor corecta votul dat azi.

Ce înseamnă că îşi asumă responabilitatea? Cumva că cineva urmează să-şi dea demisia? Nicidecum. Au fost doar vorbe aruncate în vânt pentru a-i prosti pe cei care le urmăresc declaraţiile cu sufletul la gură. Dacă o astfel de greşeală s-ar fi făcut în vreo firmă privată, cel care era responsabil pentru aceasta ar fi fost dat afară şi, eventual, dat în judecată pentru prejudiciul adus. Cum parlamentarii nu sunt supuşi nici unui fel de control din partea nimănui pot face câte prostii doresc fără să fie traşi la răspundere.

* Cei care lucrează în Ministerul de Finanţe au făcut tot soiul de proteste pentru că în ultimele luni le-au fost eliminate stimulentele care li se dădeau pe lângă salariile mici. Evident că stimulentele erau destul de serioase dacă acceptau salarii mici. Tot în ultimul timp a ieşit la iveală un document care circula prin minister prin care se aducea la cunoştinţă că stimulentele erau distribuite preferenţiat, condiţionându-se chiar şi returnarea unei părţi din acestea către conducerea unităţii.

Nu am auzit nici un salariat din minister care să se fi revoltat că este nevoit să dea ceva bani şefului unităţii unde lucra. Şi nici nu era nevoie să se revolte. Ei primeau mai mulţi bani, mai dădeau ceva şi şefului şi toată lumea era mulţumită.

Ce nu înţeleg eu este ce e cu aceste stimulente? De ce e nevoie de stimulente pentru ca o persoană să îşi facă treaba? Pentru a-ţi face treaba primeşti un salariu, nu? Eventual, dacă ţi-ai făcut treaba foarte bine, chiar ai depăşit aşteptările, primeşti prime. Pentru a vedea cum funcţionează acest sistem de oferit prime, şi nu stimulente, poate ar fi cazul ca unii dintre aceşti protestatari să lucreze vreo doi ani în privat. Eventual să se şi confunte puţin cu birocraţia statului pentru a-i aprecia apoi pe cei care plătesc tot felul de taxe.

Overcome

2010-10-19T20:48:00.003+03:00

Imaginea in societate

2010-10-17T11:39:00.001+03:00

De ce are societatea din jurul nostru o imagine greşită despre noi? Şi aici nu mă refer la modul cum relaţionăm cu cei din jurul nostru, ci la modul cum cred ei că gândim.

Aproape toată lumea care mă întreaba ce sex are viitorul copil şi care află că va fi băiat, are următoarele replici: "Trebuie să fii foarte mândru că e băiat" sau "Ce mândru eşti că ai băiat!" sau "Se vede după cum vorbeşti că eşti mândru".

Şi dacă ar fi fost fată care era problema? Se întâmpla cumva vreo tragedie? Depindea viitorul omenirii de asta?

Oamenii cred că îşi proiectează propriile aşteptări asupra celor din jurul lor, iar când celor din jur li se întâmplă anumite lucruri care nu sunt conform dorinţelor celorlalţi au tendinţa să spună: "Presupun că nu eşti prea mulţumit de chestia asta, nu?" De ce nu aş fi mulţumit? Dacă mie chiar îmi face plăcere ceea ce s-a întâmplat?

Poate că ar trebui ca lumea să se gândească mai mult la dorinţele lor, decât la ale celor din jur. Să vadă ce anume e plăcut în viaţa lor şi să schimbe ce nu le place, în loc să dea lecţii altora. În felul ăsta, cu siguranţă, am fi mai calmi şi mai buni unii cu ceilalţi.

15 minute de muzică

2010-10-08T13:44:00.001+03:00

Vineri dimineaţă, ora 10:15, într-un autobuz din Braşov

La prima staţie după ce am urcat eu, urcă o tânără care îşi zăreşte o cunoştinţă pe un scaun din spatele meu. Se apropie, se salută, apoi tânăra ia loc lângă colegul ei. Aud un fâşâit, apoi nişte foi răsfoite.

- Uite, spune ea, se pare că vom începe cu Vivaldi, Domine Deus: Tra-la-la, Ha-ha, se aude vocea tinerei interpretând o mică bucată din opera italianului. Dar nu ştiu dacă va fi chiar pe vocea asta, pentru că vom cânta în biserică şi cum e mai înaltă, sonoritatea e un pic altfel.

Trilurile "privighetorii" atrag privirile: unele de disconfort, altele de plăcută surpriză, deşi nu se auzea decât la maxim 2 metri distanţă în jurul ei, ştiind să fie şi destul de discretă.

-Apoi, vom continua cu asta: Ha, Ha, Aaaaa, Tra-la-la, spune răsfoind din nou nişte foi. E un pic mai uşor, dar merge mai repede. După care La-la-la-ha-ha-ha.

Timp de 15 minute (atât cât am mers împreună) tânăra şi-a etalat plăcuta voce, părând a exersa şi a-i arăta coelgului ei cum va ataca anumite partituri şi cum vor intra rând pe rând sopranele şi tenorii în jocul muzicii, fiind extrem de dezinvoltă.

Cu regret am coborât din autobuz lăsând "privighetoarea" sa-şi continue dansul printre partituri, mulţumindu-i în gând pentru sfertul de oră de muzică.

Haiku

2010-10-08T08:49:00.000+03:00

Mere roşii
Îngheţate
Aşteptând căldura

Despre răutatea firii umane

2010-10-07T10:49:00.003+03:00

Dacă spaţiul virtual al internetului ar fi unul fizic în care oamenii să-şi trăiască efectiv viaţa, cred că lucrurile ar degenera într-un mod aboslut tragic. Peste tot pe unde te uiţi pe internet, pe site-uri unde se poate comenta, răutatea oamenilor iese la suprafaţă într-un mod incredibil.

Nu există multe comentarii la articole care să aibă legătură cu ceea ce s-a spus. Există însă o grămadă de înjurături, ori la adresa autorului postului respectiv, ori la adresa cuiva care a făcut un comentariu la articolul respectiv. Majoritatea comentatorilor sunt "cei mai inteligenţi oameni", care ştiu ei cel mai bine despre ce e vorba şi cum ar trebui să fie viaţa, pentru că ei indiferent de vârsta pe care o au, sunt cei care au cea mai mare experienţă de viaţă.

O categorie aparte dintre aceştia sunt cei care scriu în posturile lor cuvântul TREBUIE. "Trebuie să se facă aşa", "trebuie să ne ducem acolo", "trebuie ca X să plece de la conducerea instituţiei Z" etc. Ei sunt cei care stau pe margine şi dau indicaţii despre cum şi ce TREBUIE să se facă, dar am convingerea că tocmai ei sunt cei care s-ar da deoparte în cazul în care cineva i-ar invita să se implice într-un proiect. Nu mă întrebaţi de ce aşteaptă o invitaţie pentru a se implica într-un proiect în loc să pornească chiar ei acel proiect. Probabil pentru că astfel de proiecte în care se face ceva, de obicei se fac pe tăcute. Nu trebuie trâmbiţate, iar astfel de oameni nu se simt bine dacă nu se laudă.

Iată şi o mostră de atacuri suburbane pe care unii postaci le fac. Am impresia că abia aşteaptă să apară un articol controversat pentru a-şi defula frustrările. Un articol în care o persoană îşi spune un punct de vedere asupra unei situaţii. Dacă veţi citi articolul veţi vedea că nu întreabă absolut nimic pe nimeni, însă unii s-au simţit datori să îi dea o replică de parcă i-ar fi atacat personal, pe când autoarea a spus ce se întâmplă cu anumite categorii de oameni.

Un alt articol în care oamenii şi-au arătat răutatea pe faţă este şi următorul. O tânără care trebuie să ia o decizie foarte grea avea nevoie de un sfat, de a vedea cum au procedat alţii. Însă unul din comentarii era acela de a o pune pe rug pe tânăra respectivă:

Comentariu scris de Sandu
Publicat la data de 22.9.2010, ora 8:33 am
Cred ca sa pastrezi copilul ar fi cel mai mare act de egoism posibil! Nu mai poti ramane insarcinata, fa o fapta buna si adopta! E plina tara de copii pe care nu-i vrea nimeni. Cine te-a pus sa faci copilul asa tarziu?

Nu avea nici o importanţă că acea tânără nu avea nicicum nevoie de a fi lovită. Unii simt pur şi simplu nevoia să arunce cu piatra fără să se gândească să facă un comentariu constructiv.

Din păcate, tendinţa asta este una care nu pare a avea finalitate în vreun fel. Site-urile de sport sunt pline de invective la adresa oricui, a autorului articolului, a subiectului din articol, a unora care nu au nici o legătură cu articolul. Zilele trecute când s-a anunţat că mama preşedintelui a decedat au apărut comentarii de genul: "pe când urmează şi stârpitura de fiu-su?"

Greu de explicat de unde atâta răutate. Nu trăim timpuri dintre cele mai uşoare, însă nu cred că violenţa, fizică sau verbală, e soluţia.

Iar pe final, puteţi citi aici ce comentariu a scris o persoană numită "moceanu" la un post din luna august legat de o carte pe care nu am putut să o termin. Am încercat să fiu cât am putut de diplomat în răspunsul pe care i l-am dat.

Trip like I do

2010-10-01T19:29:00.002+03:00

Caligraful lui Voltaire, Atac în bibliotecă, Cutia cu bomboane otrăvite

2010-09-29T19:34:00.001+03:00

Titlu: Caligraful lui Voltaire
Autor:Pablo De Santis (Argentina)
Editura: Humanitas

"Caligraful lui Voltaire" este o carte cu o poveste întunecată. Şi asta pentru că autorul îşi duce personajele în locaţii care nu par a aduce nici un strop de fericire: alei întunecate, transport cu dricul în coşciug, mare parte din acţiune se petrece în intervalele întunecate ale zilei, timpul în care se desfăşoară acţiunea este sfârşitul de secol XVIII, când vînătoarea de vrăjitoare din timpul Revoluţiei Franceze a distrus multe destine.

Profesia pe care personajul principal, Dalessius, o are este cea de caligraf, meserie pe care o îndrăgeşte la fel cum se întâmplă cu Grenouille în "Parfumul" lui Suskind. Dalessius ajunge prin diverse împrejurări în slujba lui Voltaire, care îi dă diferite însărcinări ce pot deveni periculoase. Dalessius întâlneşte în drumurile sale personaje care mai de care mai ciudate: un inventator care face oameni-roboţi, un călău însărcinat cu execuţia celor condamnaţi la un astfel de supliciu, femei pe corpul cărora sunt scrise mesaje ce trebuie să ajungă la oameni importanţi.

Cel mai mult la acest roman m-a impresionat descrierea meseriei de caligraf pe care Dalessius ne-o oferă cu multă pricepere, dar şi a modului în care se realizează ustensilele de scris şi cernelurile folosite pentru ducerea la bun sfârşit a meseriei pentru care este plătit. Deşi de cele mai multe ori un caligraf nu este interesat de ceea ce scrie, ceea ce transmite, conştientizarea mesajelor îi poate fi fatală.

O carte interesantă care conţine destule enigme ce trebuiesc descifrate şi care prezintă eterna luptă dusă în acele vremuri între iezuiţi şi dominicani, perioadă în care oricine era suspect de orice.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Titlu: Atac în bibliotecă

Autor:George Arion (România)
Editura: Tritonic

Este un roman poliţist ce a fost scris la începutul anilor ’80, roman care a ieşit din tiparul romanelor poliţiste româneşti pentru că personajul principal era un ziarist, Andrei Mladin. Romanul este plin de umor care mai descreţeşte un pic frunţile din încordarea la care sunt supuşi cititorii în încercarea de a-şi da seama cine este criminalul.

Cu destule subtilităţi legate de viaţa în comunism, romanul aduce în prim-plan câteva crime în care este implicat ziaristul Mladin, cel care, forţat de faptul că mai tot timpul se găseşte în preajma unui cadavru, trebuie să găsească făptaşul înainte ca miliţia să îl considere pe el ca fiind autorul.

Singura hibă pe care am găsit-o romanului este finalul. În ciuda, oricăror încercări de a descoperi făptaşul înainte de ultima pagină, ajungi la concluzia că de fapt legătura dintre criminal cu persoanjele prezentate până la momentul descoperirii este făcută mult prea ocolit. Însă lectura este una plăcută şi antrenantă în lumea celor cu enigme.

¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤¤

Titlu: Cutia cu bomboane otrăvite

Autor:Anthony Berkeley (Anglia)
Editura: Curtea Veche

Unul dintre cele mai britanice romane poliţiste, britanice în sensul în care, calmul englezesc te poate scoate din minţi citind această carte ce nu abundă în acţiune aproape deloc.

Şase oameni, care sunt reuniţi într-un grup de investigaţie, oameni care au diferite profesii şi, cel mai probabil, mult timp liber la dispoziţie, se pun în slujba Scotland Yard-ului pentru a descifra un caz de crimă petrecut în lumea aristocratică engleză, caz pe care poliţiştii nu au reuşit să-l rezolve.

Cei şase au la dispoziţie o săptămână, timp în care trebuie să-şi formeze o părere despre caz şi, dacă e posibil, să găsească şi criminalul, după care să-şi prezinte concluziile în faţa celorlalţi, concluzii care sunt discutate apoi de toată lumea.

Tensiunea nu lipseşte din acest roman, aparent static, întrucât unele dintre cele 6 personaje au interese personale în a se găsi criminalul care pare să-şi fi ascuns foarte bine urmele. Toată lumea încearcă să găseasca cel mai diplomatic limbaj posibil în aşa fel încât nimeni să nu se simtă jignit, deşi asta nu se întâmplă de fiecare dată.

S-ar putea, ca citind această carte, să aveţi senzaţia că timpul s-a lungit brusc şi parcă se adaugă câte o filă la fiecare pagină citită, dar deducţiile logice, care uneori par imbatabile, fac deliciul acestui roman.

Femeile spun "îmi pare rău" mai des decât bărbaţii?

2010-09-29T18:47:00.001+03:00

Încă de mici ni se inoculează în minte că suntem într-un război al sexelor, război care durează de mii de ani şi care va mai continua încă pe atât, deşi e cât se poate de clar că nimeni nu are de câştigat şi că nimeni nu va câştiga oricum nimic. Un astfel de război este alimentat frecvent, dacă nu chiar zilnic, de diverse studii realizate de o mulţime de cercetători care pare că nu are de lucru, din moment ce studiile făcute sunt în aparenţă inaplicabile.

Un astfel de studiu este cel din următorul articol, despre cât de des spun “îmi pare rău” bărbaţii şi femeile. Studiul s-a făcut pe baza unui voluntariat în care, la primul grup, studenţii erau rugaţi să ţină un jurnal online în care să noteze de câte ori şi-au cerut scuze.

Primul lucru pe care l-am văzut la acest studiu este că a fost făcut pe baza de voluntariat. Cât de exacte sunt rezultatele unui studiu bazat pe voluntariat, în cazul în care cel studiat are control total asupra a ceea ce trebuie să facă? După părerea mea, nu foarte exacte. De ce? Imediat ce unui om i se cere să fie atent la ceva ce el face sau nu în mod obişnuit, are tendinţa să se întrebe dacă e normal că nu făcea un lucru la care oricum nu era atent, şi imediat începe să facă exact lucrul pentru care este studiat, alterând rezultatele studiului.

În acest caz, faptul că îţi ceri scuze pentru ceva ce e făcut greşit e, de cele mai multe ori, o chestiune de educaţie. Dacă ai fost învăţat să îţi ceri scuze poate fi o chestiune intrată în reflex, căreia nu îi mai acorzi importanţă, pentru că aşa ai fost “învăţat” să fii construit. În plus, în momentul în care îi spui unei persosane că urmează să fie supravegheată pentru un anumit lucru, are tendinţa să se gândească la modul cum va fi privită de realizatorii testului dacă nu este în parametrii pe care cu siguranţă aceştia i-au stabilit.

Accept fără nici o problemă un studiu realizat tot pe bază de voluntariat, dacă studiul se face pe ceva asupra căruia subiecţii nu au control, cum e cazul medicamentelor. Corpul unui om reacţionează într-un fel la medicamente, iar acesta nu poate decât să asiste la eventualele transformări.

Rezultatele se obţin şi în funcţie de cum este prezentat studiul de către cei care îl realizează, depinzând mult de ceea ce vor să obţină. Să luăm acest caz, al lui “îmi pare rău”. Dacă li s-a spus că se urmăreşte să se vadă care dintre sexe spune mai des “îmi pare rău” (este evident o presupunere), s-a creat desigur o înverşunare a unui dintre sexe împotriva celuilalt din dorinţa de a se mai câştiga încă o dată un mic război.

Tot din articol aflăm că psihologul care a condus experimentele a spus că “descoperirile studiului pot avea implicaţii asupra modului de comunicare între bărbaţi şi femei”. Ei bine, asta chiar este o exagerare! Câtă lume a luat în considerare până acum vreun studiu efectuat pe diverse teme? Foarte puţină, îndrăznesc să cred. Astfel de studii sunt prezentate în media ca "ştiri diverse" cărora nu le acordpm prea multp atenţie sau le luăm ca fiind amuzante. Şi atunci cum să influenţeze comunicarea în vreun fel?

Şi tot din acelaşi articol mai aflăm că studiul a fost făcut doar pe baza voluntariatului studenţilor din cadrul universităţii unde psihologul este angajat, şi că rezultatele obţinute nu se pot aplica la modul general. Cu alte cuvinte, înţeleg că acest studiu este reprezentativ numai pentru comunitatea universitară din Waterloo, Ontario (Canada), ceea ce mă face să revin la întrebarea de mai înainte: cum să influenţeze comunicarea dintre bărbaţi şi femei dacă studiul s-a făcut pe 33 de persoane în primul caz, şi pe 120 în al doilea caz, numere care în nici un caz nu sunt reprezentative pentru 6 miliarde de oameni care au caracteristici diferite în privinţa traiului, a obiceiurilor, a traditiilor, a modului de viaţă etc.

Viaţa aşa cum o vedem

2010-09-28T20:59:00.002+03:00

¤ În cazul în care nu ştiaţi, berea pe care o beţi seara este de vină pentru sforăit. Ce se întâmplă însă dacă nu bei bere? Ei bine, asta ar fi o întrebare foarte bună, dar complet inutilă pentru articolul de faţă. De ce? Pentru că se concentrează strict pe problema alcoolului. Pe nici unul din factorii fizici prezentaţi, ci numai pe unul din cei cinci factori legaţi de stilul de viaţă, din care cel puţin unul este puţin controlabil, poziţia corpului în somn.

Dar, e clar berea ar putea fi de vină. Cine spune asta? Am căutat în articol şi am descoperit că "medicii" spun asta. Perfect. Care medici? E vreun studiu făcut din care să fi rezultat asta? A cerut cineva să se facă un astfel de studiu? Posibil, dar cui îi pasă? Dacă au spus-o medicii (nu contează care), e sigur. Nu mai trebuie menţionată nici o sursă, ideea articolului e importantă.

PS: O cauză a sforăitului legată de stilul de viaţă este cea reprezentată de diverse medicamente (somnifere, calmante, antihistaminice). Oare cine recomandă medicamentele? Hmm... să fie medicii? Şi atunci cum au ajuns la concluzia că berea e de vină?

¤ Senatorul Ioan Ghişe a iniţiat o propunere legislativă prin care propune instituirea unui organism care să suprvegheze şi să sancţioneze presa. Lăsând la o parte penibilitatea acţiunii, întrucât există o justiţie către care cei lezaţi se pot adresa, printre altele, senatorul propune examinarea psihologică anuală a jurnaliştilor. Domnule Ghişe, de ce nu vă gândiţi la o lege prin care toţi politicienii, fără excepţie, să fie testaţi psihologic? De ce vă legaţi de alte profesii, numai de cea de parlamentar, ministru şi orice altceva legat de politică, nu vă legaţi? De ce nu propuneţi o iniţiativă legislativă prin care orice ales (parlamentar, primar, consilier local sau judeţean, preşedinte) să fie supus unei moţiuni în colegiul pe care îl reprezintă în fiecare an? Sunt curios să aflu câţi parlamentari şi-ar mai reînnoi mandatul.

¤ Institutul Român de Seismologie propune un serviciu prin care oamenii pot fi alertaţi prin SMS în cazul producerii unui cutremur. Abonamentul costă 60 de lei pe lună şi abonarea se face pe cel puţin un an de zile. Citind articolul, aflu că în zilele de sărbătoare, nu se poate garanta primirea SMS-ului. E cam ca la biserică: Dumnezeu e prezent doar în orele de program, de la 8 la 16. În restul timpului, fiecare se descurcă aşa cum poate.

Salt

2010-09-20T20:14:00.001+03:00

Anul realizării:2010
Gen:Acţiune, Mister, Thriller
Cu: Angelina JOLIE, Liev SCHREIBER
Regizor: Phillip NOYCE
Compania producătoare: Columbia Pictures

Este unul din cele mai proaste filme de acţiune realizate vreodată. Cu tot cu Angelina Jolie ca star.

Jolie este destul de puţin convingătoare în rolul de agent CIA, scenariul este extrem de slab şi, mai ales, previzibil, Filmările sunt realizate destul de prost, în special în cazul scenelor de luptă (care în mod normal ar trebui să fie sarea şi piperul filmlui), unghiurile de filmare sunt foarte neinspirat alese, astfel încât de cele mai multe ori nu se înţelege nimic, dialogurile se vor a fi inteligente, dar se întâmplă să nu aibă nici un înţeles.

Filmul este plin de clişee cu şi dspre ruşi: beau vodcă şi trag o grămadă de gloanţe aiurea. Dacă asta e imaginea pe care americanii o au despre ruşi, sunt tare departe de adevăr, iar dacă asta e imaginea pe care vor ei să o ofere publicului, mistificarea e ruşinoasă. Da, ştiu e doar o ficţiune, dar un dram de adevăr tot ar trebui să fie inclus în film.

Ca să vă faceţi o idee despre superioritatea pe care americanii cred că o au asupra ruşilor, fiţi atenţi la următoarea scenă:

Înmormântarea vicepreşedintelui american se desfăşoară la New York. Preşedintele rus participă la funeralii. Când se întreadptă spre locul său, se întâlneşte cu preşedintele american, cei doi se salută având şi un scurt schimb de cuvinte.

Preşedintele american: Boris.
Preşedintele rus: Domnule preşedinte.

Relaţia de subordonare care se încearcă a fi arătată este penibilă pentru că niciodată un preşedinte rus nu se va adresa cu apelativul "Domnule preşedinte" când cel american îi spune pe nume. În general, nici un preşedinte nu ar face asta. Dar, deh, filmul e film.

PS: Hunt Block (e prima dată când aud de el) este cel mai slab actor care a interpretat un rol de preşedinte american. Nu ştiu dacă s-a dorit personificarea cuiva, dar actorul este foarte slab în acest rol.

Târguri şi marketing

2010-09-13T21:22:00.001+03:00

"Lumeeee, lumeeee!!! Târgul de haine revine la Braşov. Vino în perioada ... pentru a vedea cele mai ieftine haine!" Maşina din care se urlă mesajul ăsta trece cu viteza unui melc pe străzi încercând să ne facă atenţi la marele eveniment care se repetă cam o dată la două luni.

Primo. De ce se urlă mesajul ăla în aşa fel încât să te enerveze la primul "Lumeeee"? Decibelii produşi de maşinile de pe stradă nu sunt chiar atât de puternici încât să fie nevoie de zbieretele unui individ care a înregistrat o astfel de reclamă.

Secundo. "Vino în perioada..." De ce nu se mai vorbeşte cu "dumnevoastră". De ce nu se spune "Veniţi". Faptul că lor li se pare că mi se adresează specific mie, ca individ, nu mă încălzeşte deloc. Ca şi client, ei ar trebui să aibă grijă ca eu să mă simt bine când merg la târgul lor, iar unul care se trage de şiret cu mine, fără să mă cunoască, e de-a dreptul respingător.

Terţo. "cele mai ieftine haine". Hmm! Majoritatea unor astfel de târguri au preţuri al căror nivel este cel puţin egal cu cel din celor mai multe magazine care oferă aceeaşi marfă. Ideea unui târg este de a aduce laolaltă firme care să îşi facă reclamă şi prin practicarea unor preţuri rezonabile. Nu am nici o plăcere să mă plimb într-un loc înghesuit, când pot alege un magazin mai aerisit.

Învingător la puncte... Ferrari

2010-09-09T20:14:00.003+03:00

Sfârşit de iulie 2010. La Hockenheim are loc Marele Premiu al Germaniei la Formula 1. Cei doi driveri ai lui Ferrari, Felipe Massa şi Fernando Alonso, sunt în cursă. Massa este în faţa lui Alonso, care are mai multe şanse să câştige titlul mondial, când în cască aude vocea inginerului Rob Smeadley anunţându-l că Fernando este mai rapid decât el şi apoi îl ragă să confirme că a înţeles mesajul. Massa nu spune nimic, dar un tur mai târziu este depăşit de coechiperul său după care îl aude din nou pe inginer spunând clar: "Good lad. Just stick with it. Sorry."

Clar şi fără echivoc, întâi îl încurajează pentru, apoi îi cere să rămână alături de Alonso după care îşi cere scuze. Nişte ntrebări îşi fac loc în mintea mea paranoică:
1. De ce l-a felicitat pe Massa după ce a fost depăşit? Oare ideea unei curse de Formula 1 nu este să mergi cât mai repede pentru a câştiga? Aparent nu.
2. Cum se face că lui Massa, care merge mai încet decât coechipierul său şi este depăşit de acesta, brusc i se revitalizează maşina, cerându-i-se să rămână lângă spaniol? Cum să rămâi lângă cel care te-a depăşit dacă mergi mai încet?
3. Oare de ce îşi cerea scuze inginerul? Că nu îi oferiseră şanse egale cu spaniolul şi sistemel maşinii nu funcţionau aşa cum ar fi trebuit?

Să zicem că sunt eu paranoic şi am ceva împotriva celor de la Ferrari încă de pe vremea când Schumacher M. era ajutat să câştige în ciuda lipsei fair-play-ului de care dădea dovadă germanul.

Însă lucrurile nu rămân împotmolite aici. FIA a amendat Ferrari imediat după cursă cu 100.000 de dolari, amendă acceptată de scuderie. (Pentru mine o acceptare a plăţii unei amenzi fără a face apel la această decizie e echivalentă cu recunoaşterea vinovăţiei).

Şi încă nu s-a terminat pentru că azi, la Paris, s-a hotărât că Ferrari nu va primi şi alte pedepse menţinând amenda. Mai mult Comisia care a analizat cazul a spus că va cere revizuirea articolului pentru că se pare că acesta este încălcat prea des de către echipe. (???????) Păi, dacă articolul e încălcat prea des, înseamnă că s-a văzut acest lucru, dar a fost trecut cu vederea. Deci, e în regulă dacă regulamentul e încălcat.

Şi acum cireaşa de pe tort: Carlos Garcia, preşedintele federaţiei automobilistice spaniole a dezvăluit argumentele echipei Ferrari în privinţa incidentului. "Lui Massa i s-a spus că este mai încet decât Alonso pentru a-l motiva." Nimic în neregulă până aici. "Supărat pe mesajul primit, Massa a decis să încetinească" Cu alte cuvinte brazilianul s-a bosumflat aşa de tare că merge ca un melc în comparaţie cu Alonso încât a hotărât să meargă şi mai încet. Extraordinar, Massa e şi el om, şi are mentalitatea unui puşti de grădiniţă care îşi ia jucăriile şi pleacă (încetineşte), după care, depăşit fiind de colegul său, se întoarce şi spune: "Hai, bă, că v-am păcălit" (adică "Just stick with it").

Formula 1 mi-a dovedit încă o dată, dacă mai era nevoie de aşa ceva după nenumăratele episoade de nesportivitate din trecut ale diverşilor piloţi că rămâne un sport în care numai unii trebuie să câştige, iar ceilalţi doar să participe.

(Imaginea este de la festivitatea de premiere a aceluiaşi mare premiu. Massa e probabil încă supărat pe measjul primit.)

Acest articol a apărut şi pe http://sportibus.ro/

Legalizarea prostituţiei v. Biserică

2010-09-08T21:44:00.001+03:00

Recent, un parlamentar român a propus un proiect de lege prin care prostituţia ar urma să fie legalizată. Evident că propunerea a stârnit reacţii pro şi contra, iar printre cele contra a fost şi cea a Bisericii Ortodoxe, care ne anunţă că "legiferarea prostituţiei nu rezolvă o problemă socială gravă, ci, dimpotrivă, amplifică fenomenul sub forma unei sclavii motivate financiar".

Serios? "Sub forma unei sclavii motivate financiar"? Nu am auzit ca Biserica să se fi agitat aşa tare când a preşedintele a spus că cei cărora nu le ajung banii ar trebui să-şi ia o a doua slujbă. Nici împotriva celor cărora şi-au luat credite pe 25 sau 30 de ani nu a spus nimic, astfel de credite chiar părând o formă de sclavie, încât te poate face să te gândeşti de două ori înainte să părăseşti un loc de muncă ce e posibil să nu îţi facă plăcere.

Nu ar trebui ca Biserica să se ocupe de oamenii sărmani? De cei care au suferit în urma inundaţiilor, de exemplu? Nu am auzit ca Biserica să fi iniţiat vreo strângere de fonduri sau de haine, alimente, materiale de construcţii etc. CARE SĂ ŞI AJUNGĂ LA CEI CARE AU NEVOIE.

Şi dacă sunt chiar aşa de îngrijoraţi de creşterea numărului persoanelor infectate cu boli venerice, nu ar trebui ca Biserica, prin reprezentanţii ei, să le ajute pe femeile care ajung în astfel de situaţii, în sensul vreunei consilieri sau a găsirii unui loc de muncă sau a unui cămin în care să stea şi prin realizarea unor munci normale în schimbul unor astfel de găzduiri să îşi plătească datoria către cei care le ajută etc?

Şi dacă tot e Biserica atât de preocupată ca să nu fie afectată "demnitatea socială" a femeii, nu ar trebui să o considere ca egală bărbatului, nu doar prin vorbele frumoase spuse prin slujbe, ci şi prin fapte? Să nu mai considere femeia ca fiind cea din cauza căreia a păcătuit omul, aşa cum frumos scrie în Biblie, pentru că un astfel de stigmat a fost folosit de multe ori împotriva femeii?

Oare nu e asta o formă de ipocrizie maximă din partea unei instituţii care ar trebui să fie mai aproape de oameni?

Bătrânul şi câinele

2010-09-08T13:32:00.000+03:00

Nea George era un bătrânel simpatic de vreo 75 de ani, ce locuia la etajul 3 într-un bloc de 10 etaje. Nu era cel mai fericit dintre locatari, dar măcar era mulţumit. Era văduv de vreo 3 ani, de când soţia îi murise şi, deşi îî era un pic cam greu (din cauza vârstei) să-şi menţină casa curată aşa cum o făcea soţia lui,nici nu avea de gând să se mute într-o garsonieră. Copii avea, dar nici unul nu îndrăzanise să îi ceară vreodată să se mute pentru a-i ajuta pe ei, deşi aveau şi ei greutăţile lor. Ori de câte ori încercase să îi convingă că încă îi putea ajuta, aceştia refuzau cu hotărâre spunându-i să-şi ducă mai departe viaţa aşa cum îi plăcea lui şi să nu-si facă griji că se vor descurca ei.

Văduvia îi prinsese bine. Asta nu înseamna că nu îşi iubise sotia, dar descoperise că se simţea bine şi fără ea, deşi un timp credea că golul care se crease după plecarea ei avea să-l ucidă şi pe el. Apoi începuse să aibă remuşcări că se simţea bine şi singur, astfel că încerca să îşi îndrepte atenţia spre nepoţi, dar nici asta nu dură prea mult. Nu avea atâta răbdare cu nepoţii, iar programul lor era mult prea solicitant faţă de ceea ce putea el să ofere. La doi ani de la moartea soţiei, începuse săse simta un pic singur. Bineînţeles, avea copii, avea nepoţi, avea şi vecini cu care să stea de vorbă. Le respingea cu hotărare pe babele care puseseră ochii pe el, deşi nu înţelegea de ce din moment ce era şi el bătrân şi nu le putea oferi mai nimic.

Într-o zi, pe când ieşea din scara blocului, văzu un câine care îşi găsise culcuş chiar la intrare şi care sărise de teamă ca cineva să nu îl bată. Era un câine a cărui rasă era clar nedefinită, alb cu pete maro, cu urechile pleoştite şi cu o privire speriată. Primul impuls al bătrânului a fost să-l alunge. Nu îi suporta deloc. Era de părere ca un câine nu are ce căuta la bloc. Ãla nu era un mediu în care să creşti un biet patruped, ci la casă, acolo unde avea loc destul să alerge, dacă asta îşi dorea. Văzându-i însă privirea de câine hăituit se decise să îl lase în pace. Îl ocoli cu grijă, fiind foarte atent să nu îl muşte, dar acesta rămase cu capul plecat şi cu picioarele tremurânde.

Când se întoarse din plimbare, îl zări în acelaşi loc şi, cu aceeaşi săritura speriată, câinele se îndeparta însă numai puţin, observându-l pe bătrân şi urmărindu-i orice mişcare. După ce se închise uşa scării îşi reluă locul pe care şi-l găsise ca pe unul cald. Trei zile la rând, aceeaşi scenă se petrecuse cu regularitate, până când animalul văzând că bătrânul nu intenţioneaza să îi facă vreun rău, rămânea pe loc.

Într-o seară, frigul era deosebit de pătrunzător, deşi era sfârşit de vară, iar câinele se ghemuise şi mai tare încercând să se protejeze. Batranul, sosit din plimbarea lui regulata, tinu usa deschisa si ii spuse cu glas bland:

- Hai cu mine. Am o casă calda şi cred că nu ţi-ar strica nici o masă bună.

Ezitant la început, câinele evaluă rapid gesturile şi vocea bătrânului şi îl urmă, atent însă la orice zgomot care venea din interior.

Timp de două săptămâni, cei doi păruseră nedespărţiţi. Bătrânul nu încerca în nici un fel să îi limiteze o anumită zonă în casă, dar câinele parcă ştia pe unde are şi pe unde nu are voie. Îl duse la un veterinar care îl curăţă, îi făcu injecţiile necesare, după care, cu acte în regulă, i-l dădu bătrânului care îşi găsise astfel un suflet cu care să împartă casa. Îl lăsa liber câteva ore pe zi, dar de fiecare dată se întoarse dând mulţumit din coadă, că are unde să stea.

Într-o zi însă, câinele dispăru subit. Bătrânul îl căută prin tot cartierul, dar nu îl găsi. Află în cele din urmă că o şatră de ţigani trecuse pe acolo şi câinele se luă după zgomotoşii călători. Furios la început, dar apoi doar dezămagit de nerecunoştinţa câinelui, bătrânul îşi spuse că animalul, totuşi, era obişnuit să trăiască în „sălbăticie”, mai degrabă decât într-o casă aşa că uită încet-încet că mai avusese pe cineva lângă el.

O lună mai târziu, însă, la întoarcerea din plimbare, bătrânul văzu în scară, acelaşi câine care se întorsese spăşit. Cu privirea în pământ se ridică văzându-l pe bătrân, se apropie de acesta acceptând chiar şi să fie bătut. Bătrânul se uită la el un pic dojenitor, după care deschise uşa scării şi îi spuse:

- Hai, intră. Mâncarea te aşteaptă.

Casa spiritelor

2010-09-06T13:29:00.001+03:00

Titlu: Casa spiritelor
Autor:Isabel Allende (Chile)
Editura: Humanitas

Primul lucru care m-a atras la această carte a fost numele scriitoarei: Isabel Allende, despre care am aflat că este nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende (tatăl sau a fost vărul lui Salvador). Cunoscând sfârşitul tragic al lui Salvador eram curios să văd dacă şi Isabel continuă tradiţia scriitorilor latino-americani de a scrie despre istoria ţărilor latine şi a dictaturilor care le-au străbătut, precum a făcut şi Mario Vargas Llosa în Sărbătoarea ţapului. Astfel, am pus mâna pe prima carte scrisă: Casa spiritelor.
Mi-a trebuit doar o jumătate de pagină pentru a mă convinge că Isabel Allende este o scriitoare extraordinară care povesteşte cu o uşurinţă uluitoare. A fost una din cărţile pentru care am stat până noaptea târziu pentru a termina un capitol sau chiar ultimele o sută de pagini din cele 440.

Cartea este de o simplitate extraordinară, firul poveştii întinzându-se pe aproximativ 60 de ani, şi pe parcursul a 4 generaţii, în prim plan aflându-se Esteban Trueba, un om mândru cu mult sânge latin care fierbe în el nestăvilit, arogant şi neînfricat până aproape de moarte şi care, în ciuda tuturor încercărilor sale, nu reuşeşte să se facă înţeles decât de 2 persoane: Clara, soţia sa, care însă îl abandonează uşor, şi nepoata sa, Alba, pentru care are o afinitate deosebită în ciuda diferenţelor evidente pe care cei doi le au în privinţa politicii, a ideologiei, a viziunii asupra vieţii în general. Personajul este extrem de puternic şi cu greu poate fi egalat de un altul. Poate cu excepţia Clarei, care e diametral opusă ca fire şi asta, mai ales din cauza spiritismului pe care îl practică, a clarviziunii, a prezicerilor care se adeveresc înspăimântător de bine şi a unei înţelegeri diferite a vieţii.

Tot ceea ce se întâmplă în carte are un anumit scop, o anumită finalitate care, deşi uneori este previzibilă, surprinde prin echilibrul pe care îl afişează. Nimeni nu realizează ceva fără să plătească preţul cuvenit, uneori poate prea mare, dar oarecum justificat. Părerile de rău există la aproape toate personajele, dar ele încearcă să se justifice prin faptele celorlalţi.

Amprenta istoriei statului Chile se simte foarte bine în paginile cărţii, iar spre final se confundă cu aceasta descriind mediul tensionat al vremurilor trăite. Unele personaje sunt “suspectate” a fi cele reale, dar deloc surprinzător având în vedere ascendenţa scriitoarei, mai ales că includerea lor în roman a fost foarte naturală.

Trei dinţi din faţă

2010-08-12T21:11:00.003+03:00

Titlu: Trei dinţi din faţă
Autor:Marin Sorescu (România)
Editura: ART

Se întâmplă uneori să apuc să citesc unele cărţi pe care nu reuşesc să le termin, absolut deloc oricât de mult aş încerca. "Trei dinţi din faţă" este o astfel de carte. Am citit aproape jumătate din ea, dar ceva nu a mers.

Nu ştiu dacă e din cauza subiectului, un triunghi amoros care se transformă într-un patrulater (dar nu şi fizic) de neînţeles. Personajele trec prin nişte situaţii destul de absurde care m-au făcut să nu pot înţelege motivele acestei cărţi. Poate că nu era momentul să o citesc acum, poate că o voi relua într-o altă zi când voi avea o dispoziţie pentru o astfel de carte, însă această carte parcă se înscrie în trendul culturii româneşti.

Şi aici includ şi filmele care se fac în aceste timpuri. Filme care au subiecte atrăgătoare pentru Occident pentru că prezintă situaţii care par greu de crezut pentru o societate normală, dar care sunt total neinteresante pentru noi, pentru că trăind acele vremuri (şi aici mă refer în special la perioada comunismului) nu vrem să ne mai aducem aminte.

Marin Sorescu, evident, nu face parte din noul val al culturii româneşti, dar parcă se continuă o tendinţă ciudată, cel puţin pentru mine. Aş vrea să citesc o carte care să aibă o poveste de spus. Şi nu mă refer la cele uşoare, genul telenovelă, dar aş vrea să citesc o poveste frumoasă care să aibă început, conţinut şi sfârşit atrăgător. Nu trebuie să fie Marele Roman Românesc, doar să fie o carte care să fie atrăgătoare din toate punctele de vedere.

Dacă ştiţi o astfel de carte, vă rog să îmi daţi de ştire. Aş prefera să nu fie o carte clasică, pentru că de multe ori doar asta găseşti în librării, de parcă editurilor le este frică să parieze pe cei tineri care vor să scrie şi altceva.

*******************************************************************************

Title: Three front teeth
Author:Marin Sorescu (Romania)
Publishing house in Romania: ART

It happens sometimes I get the chance to read some books that I fail to finish, no matter how hard I try. "Three front teeth" is such a book. I read half of it, but something didn't work.

I don't know if it's because of the subject, a love triangle that turns into a rectangle (but not physical) that is incomprehensible. The characters are going through some pretty absurd situations that made me not understanding the reason of this book. Maybe it wasn't the time to read it now, maybe I'll return to it someday when i'll be in the mood for such a book, but is seems like this book is a part of a Romanian culture trend.

And this includes the movies as well. They seem to have an appealing topic for the Western world who finds theire subject as being hard to belive for a normal society, but are totally not interesting for us, because living those times (and here I refer to communism in particular) makes us not wanting to remember.

Marin Sorescu, obviously is not a part of the new wave of Romanian culture, but it's like there is a continuation of a weird trend. I'd like to read a book that has a nice story to tell. And I do not mean a soap opera book, but I like to read a nice story that has a begining a good content and an end. It doesn't have to be a Great Romanian Novel, just to be attractive from all point of views.

If you know such a book, please let me know. I would rather not be a classic one, because many times that's all you can find in bookstores, as if publishers are afraid to bet on young people who want to write something else.

Anunt umanitar

2010-08-11T21:06:00.001+03:00

Charlie Parker

2010-08-08T19:54:00.003+03:00

Coduri

2010-08-04T22:17:00.001+03:00

De ceva timp, aproape că nu trece zi să nu vedem harta României colorată în galben, verde, portocaliu sau roşu. Nu, nu e vorba de culorile partidelor politice, ci de codurile emise de meteorologi sau de hidrologi care ne avertizează despre relele pe care natura sau apele ni le produc nouă, "oamenilor paşnici care nu am facut nimic rău planetei".

Harta României cu temperaturile aproape că devine mult mai puţin importantă şi o aşteptăm pe cea în care ne întrebăm dacă graniţa dintre codul verde şi cel galben trece prin localitatea unde locuim sau e pe la vreo 2 kilometri distanţă. Şi dacă e chiar aşa de aproape ne va afecta numai codul verde sau cel galben va ciupi şi el un pic?

Aproape că nu mai poţi ieşi din casă până nu auzi că s-a emis cod galben de caniculă, de furtuni, de inundaţii. Nu va mai dura mult timp până când ne vom întreba: “Dar eu cum să mă îmbrac dacă s-a dat cod galben de caniculă dimineaţa şi cod portocaliu de furtună după amiază? Parcă albastru nu se potriveşte cu nici una din culorile astea, în plus nici nu mai găseşti haine de culoare galbenă, s-au luat toate. Din cele roşii în schimb găseşti o gramadă, că nu vezi în fiecare zi cod roşu.“

Ceea ce e se cunoaşte mai puţin este ce înseamnă fiecare cod în parte. Câtă lume ştie exact ce înseamnă un cod galben şi ce măsuri ar trebui să fie luate? Şi ce rost mai are să anunţi că e cod roşu pe litoral din cauza radiaţiilor solare dacă oamenii stau pe plaja şi în apă toată ziua, după care leşină şi se tânguie că ambulanţa a întârziat, chiar dacă au avut de rezolvat sute de cazuri trase la indigo? Poate că în astfel de cazuri nu ar fi rău ca cei care nu au respectat indicaţiile de a se proteja să şi plătească serviciul oferit de ambulanţă, tocmai pentru ca data viitoare să fie mai atenţi la ce li se spune.

****************************************************************************

For quite some time, hardly a day goes by not seeing the map of Romania colored in yellow, green, orange or red. Not, is not about the color of the political parties, but about the codes issued by meteorologists o hydrologists who warns us about the bad things the nature or water brings us, "the peaceful people who have done nothing wrong to the planet".

The map of Romania with temperatures almost becomes less important and we're waiting for the one making us wonder if the border between green code and yellow code passes by where we live ot it's 2 miles away. And if it is so close will we be affected by the green code only or the yellow one will tweak a bit?

You can bearly leave the house until you year that a yellow code was issued for heat or storm or flood. It won't take too long until we will ask ourselves: "How should I get dressed today if they called for yellow code for heat in the morning and orange code for storm in the afternoon? Blue doesn't match any of these colors. We can't even find clothes for yellow code. They were all taken, but for the red code you can find everywhere."

What is less known is what each code means. How many persons do know what yellow code means and what are the measures to be taken? And what importance does it have to let the people know there is a red code because of solar radiation when people sit on the beach and in the water all day long, then they faint and call the ambulance, then they complain it took for ages for that ambulance to come, even of they had solved hundreds of similar cases? Maybe in such cases it would not be a bad idea for those who don't listen for what they are being told to pay for the service the ambulance has provided them.

scandaluri

2010-08-03T22:12:00.001+03:00

Trăim într-o ţară unde scandalurile sunt zilnice, iar ziarele şi televiziunile fac tot ce pot să inflameze spiritele şi mai mult. Săptămâna trecută vreo 2 scandaluri au ţinut capul de afiş:

1. Scandalul frunzei din noul logo turistic al României – asemănarea între frunza propusă de un consorţiu internaţional şi logo-ul unei firme din Marea Britanie este izbitoare, iar motivaţia realizatorilor că deşi evidentă, asemănarea nu este intenţionată este cel puţin penibilă. Măcar dacă o mai făceau cumva din condei sau îi schimbau culoarea şi tot era o diferenţă. Îmi este greu să cred că doi oameni diferiţi pot face exact acelaşi lucru. Însă până la urmă, nu aş învinovăţi firma care a făcut acest logo şi care a cerut o anumită suma de bani, ci ministerul care nu şi-a luat minime măsuri de siguranţă pentru a se asigura de originalitatea logo-ului. O simplă căutare pe internet ar fi dus la descoperirea logo-ului în altă parte, astfelo că mare parte din vina aparţine ministerului şi comisiei care a acceptat produsul. De ce ministerului? Pentru că pare că adăposteşte multă incompetenţă care dă pe afară de foarte multe ori. Şi nu ar fi prima dată când se întâmplă acest lucru. Motivaţia doamnei Anca Constantinescu, fost parlamentar PDL, că nici măcar nu ştie câţi angajaţi ai ministerului doamnei Udrea ştiu să folosească un calculator pentru a fi găsit frunza respectivă pe internet, dă impresia că ne crede proşti şi puţin dispuşi să gândim dincolo de ce ni se spune.

Mass-media nu a pregetat sa înfiereze încă o dată “furtul din bani publici” care ne-a sărăcit cu aproape 1 milion de euro de parcă banii ăştia ar fi revenit vreunui locuitor al acestei ţări care nu are nici o legatură cu politica. Televiziunile au sărit şi ele la gâtul ministrului Udrea, de parcă acesta ar fi hotărât de la sine putere că logo-ul respectiv e cel mai bun. Iar ca lucrurile să fie şi mai bine făcute, pentru a vedea noi că media ştie să îşi facă treaba, s-au gândit că nu ar strica să ne arate toate gafele pe care doamna ministru le-a facut de-a lungul timpului, ca şi cum acest “lung şir” ar fi stat la baza deciziei luate în privinţa logo-ului. Curat profesionist, domnilor din televiziune! Aşteptăm cu interes să ne prezentaţi toată viaţa doamnei ministru (aveţi grijă să nu rataţi nimic!), apoi vă rugăm să invitaţi şi câţiva psihologi care să ne arate care decizii luate la vârsta de 5 ani au dus la “dezmăţul pe bani publici” pe care îl afişează.

2. Sondaj despre ştiinţă - tot săptămâna trecuta a fost dat publicităţii un studiu legat despre cunoştinţele românilor despre ştiinţă şi despre evoluţiile acesteia. Rezultatele sondajului i-au luat prin surprindere pe mulţi de parcă până acum cu toţii consideram că suntem cel mai inteligent popor de pe planetă. Cele 13 întrebări propuse pentru chestionar sunt date cu răspuns "adevarat" sau "fals", dar unele dintre ele sunt simple teorii nedemonstrate până în prezent, de genul “Fiinţele umane, aşa cum le ştim noi azi, au evoluat din specii străvechi de animale” sau “Primele fiinţe umane au trăit în aceeaşi perioadă cu dinozaurii”. La unele din întrebări răspunsul corect ar fi putut fi oricare dintre cele două din moment ce lumea ştiinţei încă nu s-a pus de acord asupra aspectului respectiv. La întrebarea “Oxigenul pe care îl respirăm provine de la plante” realizatorii chestionarului au spus că afirmaţia e adevarată. Hmm! Să înţelegem că în deşert, de exemplu, neexistând plante, nu există nici oxigen? Ar fi interesant de văzut şi care este publicul căruia i s-au pus astfel de întrebări: sexul, locaţia (urban sau rural), vârsta etc. astfel ne putem da seama de acurateţea sondajului.

Întotdeauna mi s-au părut amuzante astfel de sondaje în urma cărora se trag concluzii de genul “Românii gândesc aşa pentru că 50.01% au răspuns în acest fel.” Mass-media a comentat oarecum negativ faptul că 22% din români cred că horoscopul este “foarte ştiinţific”, dar dacă deschidem orice cotidian sau ne uităm la televizor, vom vedea că 70% dintre ele (adică toate?) ne spun în fiecare zi ce face zodia noastră. Sigur că se vor găsi persoane care să spună că nimeni nu te obligă să crezi ce se spune în horoscop, dar atunci de ce mai dau aceste horoscoape dacă nu trebuie să credem în ele. Sunt un fel de divertisment aşa ca să se amuze omul dimineaţa?

Evident ministrul educaţiei a declarat că de vină pentru mentalitatea românilor este sistemul precar al învăţământului. Ce aţi făcut dumnevoastră, domnule ministru, pentru remedierea acestei situaţii de când sunteţi în funcţie?

********************************************************************************

We live in a country where you can see scandals every day and the media inflames things all the time. Last week there were 2 scandals that spiced things up:

1. The leaf of the new touristic logo – the similarity between the leaf proposed by an international consortium and a company logo in the UK is striking and the motivation of manufacturers that although the leaf resemblance between the two is obvious, it is not intentional is at least embarrassing. At least if they would have changed the color might have been considered as different. It's hard to believe that two different people can do the same thing. But eventually, I would not blame the company that made the logo and which demanded a certain amount of money, but the ministry that has not taken the minimum safety measures to ensure the originality of the logo. A simple internet search would have led to the discovery of the logo elsewhere, and much of the blame falls on the ministry and the committee that has accepted the product. Why the ministry? Because it seems it harbors a lot of incompetence that comes out very often. And is not the first time this happens. The motivation of Mrs. Anca Constantinescu, former parliamentary of PDL, who said that we don’t even know how many employees of the Mrs. Udrea know how to use a computer to found leaves on the Internet, gives the impression that we are stupid and less willing to think beyond what they say.

The media did not hesitate to go against "theft of public money" that made us almost 1 million euro poorer as if the money would belong to a citizen of this country which has no connection with politics. TV and media in general jumped at the throat of Secretary Udrea, as if she decided on her own which logo was the best for this campaign. And for things to be done better, for us to see the media knowing how to do its job, they thought it would not hurt to show us all Mrs. Udrea’s blunders over time, as if this "long line" was a basis for decisions regarding the logo. Very professional, gentlemen of the media! We are looking forward for you to present us the lifetime of Mrs. Udrea, then please invite some psychologists who will “translate” us that decisions taken when she was 5 years old that have led to "icon on public money" that she displays.

2. Science survey- Last week a study was released concerning how much the Romanians know about science and about evolution of science. The results have taken many by surprise as if so far we all believed we are the most intelligent people on the planet. The proposed questionnaire had 13 questions answered on a “true or false” basis, but some of them are simple theories unproved until now, like "Human beings, as we know them today have evolved from ancient animal species" or "first human being lived in the same period as the dinosaurs." On some questions the correct answer could be either of the two words since scientists have not agreed yet on these matters. When asked "oxygen we breathe comes from plants" the guys who made the questionnaire said the answer is “true”. Hmm! Therefore I should understand that in the desert, for example, since there are no plants, there is no oxygen? It would be interesting to see if and where the audience have made these questions: sex, location (urban or rural), age, etc. so we can see how accurate the survey is.

I always have so much fun seeing polls that are drawing conclusions like "Romanians think so because 50.01% answered this way." The media had a somewhat negative comment that 22% of Romanians believe that the horoscope is "very scientific", but if you open any newspaper or watch TV, we see that 70% of them (does this mean all of them?) tell us the every day horoscope. Surely there will be people saying that no one forces you to believe what is said in horoscope, but then why would you show the horoscopes if you don’t expect us to believe in them. Is it some sort of entertainment such as we should be amused in the morning?

Păzitorii clădirilor

2010-07-31T21:33:00.001+03:00

Copii

2010-07-31T21:11:00.001+03:00

Ne amuză de fiecare dată atunci când copiii făcând năzbâtii şi râdem de ei mai degrabă, decât de situaţia în care s-au pus fără să ne gândim că şi noi, la rândul nostru, am fost în situaţii asemănătoare.

Ceea ce nu înţelegem de fapt este că, adulţi fiind, avem o gândire tare complicată care ne face să ne arogăm dreptul de om cu experienţă, om care a trecut prin viaţă, care le ştie şi le-a trăit pe toate, în loc să considerăm că suntem ca nişte copii pentru fiecare moment trăit, pentru fiecare obiect nou, pentru fiecare experienţă din care avem de învăţat.

Viaţa ar fi mult mai frumoasă dacă am gândi precum un copil de 3 ani care, atunci când primeşte o lanternă întreabă, în casă fiind: "Unde găsesc un păianjen să mă uit la el?". Este o gândire simplă care şi destul de naivă care însă amuză teribil de mult.

********************************************************************************

We are amused every time when children make all sort of "bad" things and we're laughing at them instead of the situation whitout thinking that we, in our turn, used to be in similar situations.

What we don't actually understand is that adults we have a very complex thinking that makes us thinking we are some very experienced human beings who has gone through life, that knows it all and lived it all, instead of considering that we are children for every moment we lived, for every object we received, for every experience we have to learn from.

Life would be much more beautiful if we would think like a 3 years old child which askes the following question when receiving a flash light: "Where can I find a spider to look at?" Thinking like that is quite simple and pretty naive but very entertaining.

Prinţul Persiei

2010-07-28T21:34:00.001+03:00

Anul realizării:2010
Gen:Acţiune, Aventură, Fantezie
Cu: Jake GYLLENHALL, Gemma ARTERTON, Ben KINGSLEY, Alfred MOLINA
Regizor: Mike NEWELL
Compania producătoare: Walt Disney Pictures

Foarte puţine sunt filmele reuşite dacă sunt făcute după un joc pe calculator, iar Prinţul Persiei nu face excepţie de la această regulă.

Pare a fi o copie mai puţin reuşită a "Mumiei" şi se vrea a se lupta de la egal la egal cu "Piraţii din Caraibe", însă ratarea este mare de tot.

Nu am jucat jocul pe calculator şi nici nu am văzut vreo recenzie a filmului, dar mi-a lăsat un gust amar pentru că acţiunea este destul de slabă, amuzamentul e aproape inexistent (penibile încercările de includere a unor situaţii din zilele noastre într-o poveste orientală de genul "nu plătesc taxe către stat pentru că nu fac drumuri bune"), jocul actorilor este de multe ori plictisitor, Jake Gyllenhall dând de multe ori impresia că nu îşi găseşte locul (de altfel, nu prea îl prinde bine rolul de macho). Nici chiar Ben Kingsley sau Alfred Molina nu reuşesc să ridice filmul la un nivel acceptabil, deşi încearcă prin mimică şi gesturi să dea o notă pozitivă unui scenariu slab.

Scenele de acţiune sunt ca în mai toate filmele de acest gen, slabe: eroii scapă doar cu o zgârietură pe când luptătorii cei mai buni care s-au antrenat ani de zile să ajungă la cel mai înalt nivel sunt învinşi întotdeauna după ce fac gesturi penibile pe care în mod normal nu le-ar face.

O singură prezenţă feminină nu aduce nimic bun, chiar dacă vorbim de lumea orientală. Gemma Arterton nu poate face faţă tuturor chiar dacă încăpăţânarea este arma ei principală (parcă prea dese astfel de personaje feminine şi feministe care încearcă să ia locul bărbatului într-o epocă în care rolul femeii nu era chiar atât de vizibil)

În câteva cuvinte, filmul s-ar rezuma la: mult nisip, scene de îndrăgosteală prea lungi şi al naibii de previzibile, multe lupte care se soldează cu rezultate şi mai previzibile.

************************************************************************************

Year:2010
Genre:Action, Adventure, Fantasy
With: Jake GYLLENHALL, Gemma ARTERTON, Ben KINGSLEY, Alfred MOLINA
Directed by: Mike NEWELL
Company: Walt Disney Pictures

Very few are successful films that are based on computer games and Prince of Persia is no exception to this rule.

It seems like a remake of the "Mummy" and wants to be placed on the same level as "Pirates of the Caribbean", but still it's way too far.

I haven't palyed the game and I haven't seen any review of the movie, but I have a bitter taste after seeing the movie as the action is weak, the entertainment is almost nonexistent (awkward attempts to include nowadays situations in an oriental story such as "I'm not paying my taxes for the roads are not good enough"), the actors' play is often boring, Jake Gyllenhall gives the impression that he cannot fin himself in the movie (in fact, the macho role doesn't suit him that much). Even Ben Kingsley or Alfred Molina are unable to bring something good to this movie, although they try to use the gestures and the mimic of the face to give a positive note to a weak scenario.

Action scenes are like in most of the movies of this kind: the heroes escape with only a scratch when fighting the best opponents who have trained for years to reach the highest level and are defetead by doing some lime gestures that they normally wouldn't do.

Only one female presence brings nothing good, even if we talk of the Orient. Gemma Arterton cannot face all the others even if stubborness os her main weapon (seems like there are too many female and feminist characters trying to take the place of the male in an era when woman's role was not quite that visible).

In brief, the movie would be best characterized: too much sand, love scenes that are too long and too predictable and a lot of fights having even more predictable results.

Ultima bucurie

2010-07-23T22:05:00.001+03:00

Vineri, ora 16,30, zi de vară toridă, 30°C, piaţa agro-alimentară

Mă aflu în apropierea zonei în care se vând flori. O întreb pe una din cele 10 vânzătoare cât costă un buchet. Până să îmi spună preţul, un bătrân se apropie de acelaşi loc întrebând o vânzătoare aflată la 5 tarabe distanţă, cât costă o coroană de flori. 6 coroane i-au fost oferite de 6 persoane diferite. O voce dogită se aude din spatele tarabei adresându-se vânzătoarei în faţa căreia eram eu:

- Dă-i-o pe aia mai mare, iar femeia se execută fără crâcnire, pornind şi ea oferta spre potenţiala "victimă": un mizilic de 50 de lei.

Preţurile sunt aruncate de-a valma asupra bătrânului care, zăpăcit, alege o coroană mică, mai mult pentru a scăpa de "strigături". Plăteşte şi pleacă aproape îngrozit, spre satisfacţia vânzătoarei care a scăpat de marfă şi spre dezamăgirea concurenţei.

- Zgârcit, moşu'! zice aceeaşi voce dogită. Putea şi el să ia o coroană mai mare. O ultimă bucurie mai are şi şi mortu' înainte să-l bage în pământ: o coroană zdravănă, îi spune femeii care se uită la mine, apoi la buchetul pe care l-am ales şi îmi spune:

- 10 lei.

*******************************************************************************

Friday, 4pm, scorching summer day, 30°C, food market

I am near the area were flowers are sold. I ask one of the 10 flower saleswoman how much does a bouquet costs. Until telling me the price, an old man approaches and asks another woman, 5 stalls away, how much does a wreath costs. 6 wreaths are being offered at the same time, by 6 different women. A hoarse voice is heared from behind the stall I was in front of, telling the saleswoman:

- Offer him the biggest wreath, and she goes without saying anything and launching an offer to the potential "victim": 15$.

Prices are almost thrown over the oldman, who is dazzeld and chooses a small wreath trying to get rid of the women. He pays and leaves almost terrified, to the satisfaction of the lady who sold the wreath and to the dissapointment of the competition.

- That is a hunks man! says the same hoarse voice. He could have bought a bigger wreath. One last joy has a dead man before putting him under the ground: a nice wreath, tells the woman who looks at me, then at the bouquet and tells me:

- 3$.

Mai mult decât muzică

2010-07-22T19:39:00.001+03:00

O privire asupra Turului Franţei

2010-07-21T19:14:00.007+03:00

Ziua în care am început să mă uit la Turul Franţei a fost una în care încercam să văd care ar fi motivul pentru care aş sta ore întregi în faţa televizorului văzând cum nişte oameni pedalează pentru a ajunge la finiş. Fiind şi o etapă de plat, chinul mi se părea aproape insuportabil. Nu pricepeam în ruptul capului de ce unii sunt mai în faţă la vreo 7 minute şi cei din spate nu se chinuie să îi ajungă. Aveam impresia că cei din faţă (care, evident, nu erau vedetele ciclismului) erau nişte supraoameni, dacă reuşiseră să le ia celorlalţi o sută şi ceva de oameni 7 minute. De mare ajutor a fost şi cuplul Naum-Banciu care oferea pe Eurosport un comentariu total diferit de comentariile sportive ale unor oameni ce rămăseseră plafonaţi în nişte fraze plictisitoare. Am ajuns dupa vreo 3 ore de urmărit o etapă ale cărei oraşe de start şi de sosire nu mi le amintesc nici astăzi, să privesc cu sufletul la gură urmărirea lansată de pluton, să îi fac harcea-parcea, în mintea mea, pe cei din faţă care pierduseră absolut inexplicabil pe atunci, un avantaj uriaş şi să îi consider eroi pe cei care îi prinseseră pe evadaţi. Nu cunoşteam ce înseamnă strategie în ciclism, în special într-un tur întins pe 3 săptămâni, habar nu aveam de ce vitejii dintr-o etapă, abia se chinuiau să urce Col de Tourmalet a doua zi (abia mai târziu am înţeles că unui sprinter i se pare o muncă de ocnaş să urce o panta de 7,6%).

A doua zi am aşteptat cu sufletul la gură să văd o nouă etapă din Tur. M-a prins foarte repede iar părinţii mei nu pricepeau de ce naiba mă uit la nişte biciclişti care se chinuiau să urce un munte în urletele a mii de oameni care fluturau steaguri în faţa lor blocându-le vizibilitatea sau care alergau pe lângă ei încurajându-i de parcă de căţărarea aia depindea rămânerea lor în viaţă. După numai o zi de Tur, “marele specialist” din mine în materie de ciclism încerca să le explice nefericiţilor ignoranţi că Miguel Indurain se lupta cu Alex Zulle şi Bjarne Riis pentru tricoul galben.

“ Da’, ăla de ce are tricoul pătat cu atâtea buline roşii?”, “Şi ăla de ce e în verde?”, “Dar de ce au rămas în urmă ăia pe munte? Dacă nu eşti în stare să te caţeri, de ce te mai prezinţi?”, “De ce au marginea mânecilor de pe tricouri în culorile steagurilor unor ţări?”, “Dar dacă X a cîştigat aici pe munte, de ce nu e primul în clasament?”, “Cum se realizează clasamentul?”, “Dar, ăsta, dacă e cel mai bun, de ce nu e în evadare?”, “Dar ăla ce caută pe motocicleta aia galbenă?”. Ce mai, eram o enciclopedie a ciclismului! Nu mai conta că nu cunoşteam răspunsul la toate întrebările, oricum nu aveau cum să ma verifice. Eram uimit de câtă energie, câtă încrâncenare şi câte orgolii pot aduce la suprafaţă câteva pedalări. Începusem să ţin cu unii ciclişti, dar îmi schimbam favoriţii în secunda a doua dacă mi se părea ca unul dintre ei fusese nedreptăţit în vreun fel. Uneori îmi doream să câştige toţi, alteori ca Indurain sa mai ia un Tur pentru a avea un nou record. Aşteptam cu nerăbdare să aflu detalii tehnice despre biciclete şi ma întristam când aflam că unul sau altul dintre ciclişti a abandonat, iar dacă se întâmpla să fie de la o echipă care nu câştigase nici o etapă, toată susţinerea mea era aruncată cu furie spre acea echipă (chiar dacă mai erau doar vreo 4 rutieri din 9) în speranţa că îi voi vedea încercând să se evidenţieze sau chiar să câştige, măcar un sprint sau o căţărare, apoi îi îndemnam să nu renunţe, pentru că victoria de etapă era doar la un amărât de Mont Ventoux depărtare, după care mă îngrozeam văzând şerpuirea înfiorătoare a drumului oferită de televizunea franceză care parcă încerca să mă convingă, totuşi, că nu e chiar atât de uşor. “Fir-ar să fie!” îmi încurajam cu şi mai mare îndârjire favoriţii de moment, “doar nu vă face pe voi, nenorocitul ăsta uriaş şi golaş care nici măcar nu lasă iarba să crească! Fiţi bărbaţi şi luptaţi, arătaţi-i că nu e decât un arogant care trebuie să plăteasca tribut turului şi anul ăsta”, în timp ce bieţii ciclişti abia puteau să se mai ridice din şa pentru a mai da o pedală sau două. Cui îi mai păsa dacă ei nu mai puteau urca? Eu trebuia să câştig, iar sângele trebuia să curgă dacă era nevoie.

Nici măcar cazurile de dopaj nu mă făceau să mă îndepărtez de fenomen. Ştiam că undeva stau bine pitiţi nişte ciclişti care abia aşteaptă să iasă la suprafaţă. Îi lăsam deoparte fără nici un regret pe cei care erau prinşi cu mâţa-n sac fără să mă indignez de “scârbavnica” lor faptă pentru că era mai interesant să îmi găsesc alţi favoriţi, decât să îi jelesc pe cei “plecaţi”. Şi astfel până îmi găseam un nou favorit, îl vedeam pe Armstrong, care în timp ce urca vertiginos pe munte, se oprea lângă cel care evadase încă de la începutul etapei şi începuse primul urcarea în urmă cu vreo 20 de minute, pentru a se poticni în faţa unui zid numit Galibier, îl bătea uşor pe umăr mulţumindu-i pentru efortul depus şi felicitându-l pentru performanţa realizată până atunci. Un fair-play cum rar se poate întâlni şi te face să vezi că cei pe care îi ştiam până atunci a fi nişte maşini infernale au şi puţin suflet.

După un timp m-am întrebat ce mă făcea să urmăresc an de an trei mari tururi de ciclism şi apoi câteva curse clasice, iar răspunsul a fost unul singur: din cauza lor, a fanilor.

Nu poţi să nu apreciezi că pe marginea drumului, zeci de mii de oameni (în special, cei de pe căţărări) îi încurajează pe toţi cicliştii, indiferent de echipa la care sunt, de ţara pe care o reprezintă sau de locul pe care îl ocupă în clasament. Rare sunt sporturile în care spectatorii încurajeaza toţi concurenţii, le apreciază efortul şi nu eşti nevoit să auzi înjurăturile tuturor faţă de unul sau altul dintre sportivi, iar ciclismul pentru asta este iubit: pentru că fiind acolo, la o respiraţie distanţă de locul acţiunii, ai senzaţia că totul este transparent şi nu mult ar lipsi să îl dai jos pe ciclistul profesionist şi să continui tu cursa.

Articol apărut şi pe sportibus.ro

***********************************************************************************

The day I started to watch the Tour de France was one when I was trying to see what reason would I have to sit for hours in front of the TV seeing some people pedalling to get to the finish. Being a flat stage, it seemed almost an unbearable pain. I could not understand why some riders are about seven minutes in front of the ones in the rear who are not struggling to reach them. I was under the impression that those in front (which obviously were not the stars of cycling) were some supermen, if they managed to take seven minutes to a hundred or so other riders. Very helpful were the 2 commentators on Eurosport, Naum and Banciu offering a totally different commentary than the ones seemingly remained in some dull phrases. Three hours later of watching a stage whose name I can’t even remember, to breathlessly follow the pursuit launched by the platoon, to call names, in my mind on those who lost their absolutely inexplicable a huge advantage and to consider as heroes those who caught up the fugitives. I had no idea about cycling strategy, especially in three weeks tours, I had no idea why the brave ones in a stage, were struggling to climb Col de Tourmalet the next day (only later I understood that a sprinter seems to have great difficulties to climb a slope of 7,6%).

The next day I waited breathless to see a new stage of the Tour. It got my quickly and my parents could not understand why the hell I look at some cyclists who struggles to climb a mountain in the cries of thousands of people waving flags in front of them, blocking the visibility or running beside them encouraging them to climbing like their lives depended on getting up there. After only one day of tour, "the big specialist" that I became in cycling, was trying to explain to the unfortunate ignorants that Miguel Indurain, Alex Zulle and Bjarne Riis were fighting for the yellow jersey.

'But, why does that guy has the T-shirt stained with red dots? "," And why is that guy dressed in green? "," Why are those guys lagged behind the others on the mountain? If you're not able to climb why are you even there? "," Why do they have the edge of the T-shirt sleeves in the colors of flags? "," If X has won here on the mountain, why isn’t he the top of the standing? "" How are the rankings made? "" But this one, if he is the best, why doesn’t he escape? "" What is that guy doing on the yellow motorcycle?". I was an cycling encyclopedia! I did not matter that I did not know the answer to all questions, however, they could have not checked all my answers. I was amazed at how much energy, how much bitterness and pride each pedaling can bring up front. I started to become a fan of some cyclists, but my favorites changed the next second if I had the feeling others had been disadvantaged. Sometimes I wanted all of them to win, sometimes I wanted Indurain to take another tour for a new record. I was looking forward to know technical details about bikes and I was saddened when finding that one or another of the cyclists has abandoned the race, and if he happened to be from a team not winning any stage, I was furiously throwing my full support to that team (although there were only about 4 riders out of 9), hoping to see them trying to come in front or even to win a sprint or a climbing, then I was urging them to not give up, because the victory was only a poor Mont Ventoux away. Then I was dreaded seeing the French TV showing the meandering road that seemed to try to convince me that it's not so easy. "Damn it!" I encouraged my favorites of the moment, "don’t let this huge mountain not even letting the grass to grow, to beat you! Be men and fight, show this mountain that he is only arrogant and that it must pay the tribute to the tour this year as well”, while the poor cyclists were unable to rise from the saddle to pedal one more time. Who cared if they could not climb? I had to win, and blood had to flow.

The doping cases did not make me get away from the phenomenon. I knew somewhere some well hidden cyclists were just waiting to emerge. I left aside with no regrets those who were caught, without getting outraged by the "hateful" act of theirs, because it was more interesting to find other favorites, and not mourn the others. And so, until I found a new favorite, I saw Armstrong while rapidly climbing, getting close to one that escaped early in the stage and being caught after the 20 minutes of climbing and falling in front a wall called Galibier, patted him on the shoulder thanking him for his efforts and congratulating him for the performance achieved by then. A fair play as it is rarely seen that makes you see the people I knew by then have to be some infernal machines do have a little soul.

After a while I wondered what made me watch every year three major cycling tours and then some classic races and the answer was: because of them.

You can not appreciate enough those on the roadside, tens of thousands of people (especially those on the mountains) are encouraging all the riders, regardless of which team they are, what country they are representing or the place occupied in ranking. Rarely you can see a sport where spectators are encouraging all competitors, who appreciate the effort and you do not have to hear swear words all over one or the other of the athletes and this is way cycling is so appreciated: because being there, one breath away from the action, you have the feeling that everything is transparent and it would not be impossible to take the rider of his bike and you continuing the race.

This post is also shown on sportibus.ro

Ascuţirea simţurilor de vară

2010-07-20T22:50:00.000+03:00

"...Aţi stat vreodată să ascultaţi intens, fie şi doar cîteva secunde, sfîrîitul lumînării aprinse la mormîntul bunicilor din deal? Sau lucrarea înverşunată a ciocănitorii în trunchiul copacului! Sau cum rup dinţii vacii iarba şi cum o rumegă, cum ţipă spre seară după muls, cum îi susură laptele în şiştar şi cum îşi linge viţelul, de-i înţelegi dintr-o dată statutul de sfinţenie indiană!"

Un articol genial semnat Dan C. Mihăilescu în "Dilema Veche"

Viitori tătici

2010-07-19T23:28:00.002+03:00

Aţi observat vreodată ce se întâmplă atunci când într-un magazin, indiferent de ce gen, dar în special în cele de haine, se întâlnesc cupluri care urmează să aibă un copil? Şi aici mă refer în special la viitorii taţi, care încet-încet îşi dau seama că în curând libertatea lor îşi va da chiar şi ultima suflare. Voi lua un caz în care două cupluri s-au întâlnit într-un magazin de haine pentu gravide, deci pentru doamnele pe care le protejează cu graţie şi gingăşie, mai ales dacă sunt la prima sarcină.

Primul contact vizual se face de la distanţă. Este evident că prezenţa lor acolo e strâns legată de consoartă astfel că cei doi îşi aruncă scurt o privire, zâmbindu-şi cu subînţeles de parcă tocmai ar fi acces într-un club select. Apoi aruncă o privire asupra consoartei celuilalt pentru a face o estimare în privinţa sarcinii. Deşi nu au nici cea mai vagă idee cam în ce lună ar fi doamna, privesc şi zâmbesc abia perceptibil. Specialistul din ei în această problemă a făcut o estimare exactă. Cel care are termenul de livrare mai apropiat zâmbeşte cu un aer de superioritate ca şi cum i-ar spune celuilalt: "Oh, dar mai ai un drum al naibii de lung de parcurs!"

Se privesc unul pe celălalt ca şi cum ar fi prieteni de o viaţă şi au ieşit la o plimbare, magazinul de haine ieşindu-le întâmplător în cale. Cel mai experimentat în astfel de treburi priveşte spre bluza aleasă de soţia celuilalt, apoi din priviri parcă spune: "Mda, am trecut şi noi prin perioada culorii ăleia." Cel mai puţin experimentat vede imediat acest lucru şi îi spune iubitei sale:

- Ştii ce, iubito? Nu cred că mandarina e o culoare care ţi se potriveşte. Mai degrabă cred că ţi s-ar potrivi culoarea bananei.

Soţia acestuia întoarce capul încet având efectiv gura căscată. Ea ştia că soţul ei deosebea greu roşul de portocaliu, iar acum îi vorbea de mandarină şi banană, aşa că firesc următoarea întrebare a fost:

- Dar de unde ştii tu care e culoarea mandarinei şi care e cea a bananei?

Iar soţul a dat răspunsul pe care orice bărbat care are cele mai elementare cunoştinţe cromatice ar fi putut să-l dea:

- Dar e simplu, draga mea, mandarina are un subton de somon, pe când banana are un pronunţat caracter de pepene galben. Şi tu ştii bine că somonul nu e culoarea care te avantajeză cel mai mult.

Sper că nu mai e cazul să vă spun că în faţa acestei dovezi evidente de dragoste, doamna nici nu s-a mai uitat să vadă în ce culoare îi stă cel mai bine, "specialistul" tocmai îşi spusese cuvântul.

********************************************************************************

Have you ever seen what happens in a store, regardless of what kind, but especially in a clothes store, when couples parents-to-be meet? And here I'm talking in particular about the fathers-to-be, who slowly realize that their freedom soon will have it's last breath. I'll take a case in which two cuples met in a pregnant ladies clothing store, so it is for the ladies they gracefully protect, especially if they are having the first child.

The first visual contact is done from a far distance. It is clear that their presence there is closely linked to their wife, so both of them are having a glance, smiling each other as if they were admited in a select club. Then they look to the spouse of the other to make an estimate on the pregnancy. Although they have no idea about how far the other Mrs' pregnancy is, the specialist in them made an accurate estimation. The one with the closest delivery date smiles with a superiority air as he would tell the other: "Oh, but you have a damn long way to go, mate!"

They look at each other as if they are longtime friends and went out for a walk, so the clothes store just poped out in front of them. Then the experienced one looks at the shirt chosen by the other guy's wife then looks as if saying:"Yeah, we went through that color time a while ago". The less experienced guy sees that and tells his wife:

- You know what, honey? I don't think tangerine is a color that suits you. I'd rather think the banana color would fit better.

His wife looks at him with a stunning face. She knows her husband bearly recongizing orange from red, and know his speaks of tangerine and banana? Naturally the next question is:

- How do you knoe which color is tangerine and which is banana?

So the husband has the answer that any man with the most elementary knowledge in colors could have:

- But, that's easy, my dear. Tangerine has a salmon subton, while the banana has a strong cantaloupe nuance. And as you know, salmon is not your most advantageous color.

Needless to say that considering this obvious love evidence, the lady didn't look what color suits her best, the "specialist" has spoken.

Uragan asupra Europei

2010-07-19T22:26:00.002+03:00

Titlu: Uragan asupra Europei
Autori: Vintilă Corbul şi Eugen Burada (România)
Editura: Adevărul holding

Atunci când am aflat că această carte este un istorică mi-am spus că trebuie să fie bună, mai ales că Vintilă Corbul este un povestitor foarte bun. Începutul cărţii, de altfel, a fost foarte bun, autorii oprindu-se asupra istoriei europene din anii 1870.

Sunt prezenţi ca personaje toţi marii actori politici ai acelor vremuri, de la cancelarul Bismarck al Germaniei, la cancelarul Andrassy şi împăratul Franz Jozef ambii din Imperiul Austro-Ungar, trecând pe la ministrul de externe rus Gorceakov şi ţarul Alexandru, la sultanii otomani care se succedau cu repeziciune datorită intrigilor puse la cale de miniştri care doreau să-şi păstreze puterea sau la conducători ai unor popoare din Balcani aflate sub dominaţia otomană, mergândă până la premierul englez Disraeli şi regina VIctoria. Toţi marii actori ai politicii europene sunt prezenţi creându-se un tablou destul de elocvent asupra vremurilor de atunci.

Cartea este destul de captivantă cei doi reuşind să-şi apropie stilurile destul de mult încât cu greu se observă cine ce parte a scris. Şi acesta este un plus mare, întrucât eu găsesc destul de dificil ca două persoane să scrie o carte. Este destul de greu ca două persoane să se găsească pe aceeaşi lungime de undă, mai ales când e vorba de două volume însumând 800 de pagini pentru care a fost nevoie de o documentare extrem de serioasă şi ţinând cont şi de faptul că, fiind scrisă în 1976, căutarea informaţiilor era un pic mai anevoioasă faţă de tehnologia de azi.

Marele minus pe care l-am găsit acestei cărţi este faptul că se sare destul de repede de la o zonă la alta, de la un personaj la altul, iar legătura între scene se face cu întârziere. Destule personaje, nu nepărat istorice, sunt introduse pentru a da culoare acţiunii, dar de multe ori prezenţa acestora e inutilă. De asemenea, finalul nu este tocmai cel mai potrivit. Pentru o persoană care nu cunoaşte istoria Europei şi, în special, cea a zonei Balcanice finalul nu aduce nici o informaţie în plus, având impresia că mai există şi o continuare a acestui titlu. Ceea ce nu e cazul.

*******************************************************************************

Title: Hurricane over Europe
Authors: Vintilă Corbul and Eugen Burada (Romania)
Publishing house in Romania: Adevărul holding

When I found out that this is historical novel I told myself that it has to be good since Vintilă Corbul is a very good storyteller. The beginning of the book, moreover, is very good, the authors having in mind the European history of the 1870s.

The characters included are most of them political actors of that time, Bismarck, the German Chancellor of Germany, Andrassy, the Chancellor and Franz Josef, the emperor of the Austro-Hungarian Empire, going to the Russian Foreign Minister Gorchakov and Alexander the Tsar, to the Ottoman sultans who succeded each other rapidly due to intrigues staged by the ministers who wanted to retain the power or to the leaders of the Balkan nations under Ottoman rule, up tp the English PM Disraeli and Queen Victoria. All major political actors are present having in front of us a very eloquent picture of those times.

The book is quite captivating the two authrs managing to seeing to mix their stiles so you won't know who wrote ehat part. And this is a big plus, since I find it difficult for two people to write a book. It's pretty hard to find two people sharing the same views, especially when it comes to a two volume books totalling 800 pages, that needed a very serious documentation and considering that the book was written in 1976 when the information was a bit difficult to find compared to today's technology.

The big minus of the book is that it jumps pretty quickly from one scene to another, from one character to another, the link between them being made too late. Some of the characters, not necessarily historical, are included, but their pressence is not quite necessary. Als, the end of the book is not the best possible. For a person who has no knowledge of the history of Europe and, in particular the one of the Balkan area, the impression is that there is a continuation to this book. And that is not the case

Mădălina

2010-07-14T20:30:00.003+03:00

Ipocrizia a urcat azi pe noi culmi. Nu de alta, dar avea impresia că este totuşi mult, mult prea jos. Mădălina Manole a încetat azi din viaţă, România trezindu-se cu o veste comparabilă, pentru cetăţenii săi, cu vestea decesului marilor staruri internaţionale pentru ţările lor. Imediat ipotezele au şi început să apară: sinucidere, crimă, moarte accidentală. În timp ce un inspector de poliţie confirma decesul şi faptul că SE AU ÎN VEDERE TOATE IPOTEZELE, inclusiv sinucidere şi că nu se poate pronunţa până nu se finalizează ancheta poliţiei sau a medicilor legişti, unele radiouri sau televiziuni începeau jelania în faţa sinuciderii. "Cum a putut?" "De ce?" şi multe alte întrebări de acest gen, fără a aştepta ceva oficial.

Pe site-urile de ştiri, au început şi comentariile cititorilor, din care foarte multe, poate prea multe, erau extrem de vehemente: "Cum a îndrăznit?", "Doar avea copil, oare nu s-a gândit la el?", "De ce să-şi ia viaţa? Nu avea voie". Oameni care au conflictul în sânge au început să împartă în stânga şi în dreapta vini împotriva oricui. Chiar şi împotriva conducerii ţării, unii oameni cerând ziariştilor să nu uite de situaţia economică grea în care ne aflăm şi de măsurile pe care guvernul le-a luat, presupunând o deturnare a atenţiei prin moartea artistei.

Ce aş fi eu curios să aflu, este cum este viaţa celor care s-au declarat împotriva sinuciderii artistei şi care au judecat-o atât de vehement. Poate că sinuciderea este un act mai puţin, să-i zicem, onorabil, în concepţia noastră, dar asta nu înseamnă că noi trebuie să aruncăm primii piatra împotriva unui astfel de act. Să privim mai întâi în sufletul nostru şi în viaţa noastră şi dacă suntem siguri că suntem neprihăniţi, abia apoi putem să ne spunem o părere în această privinţă. Aşa că, dragi compatrioţi, care sigur vă veţi arunca să cumpăraţi albumele artistei ca şi cum abia acum ar fi apărut, mai uşor cu acuzele asupra celorlalţi.

***********************************************************************************

Hypocrisy climbed today on some new heights. I gues it had the feeling that is still much, much too low. Mădălina Manole died today, Romania waking up with a news comparable, for its citizens, with the news of the death of an international star for its own country. Immediately the assupmtions have begun to appear: sucide, murder, accidental death. While a police inspector confirmed the death and the fact that ALL THE HYPOTHESIS ARE ENVISAGED, including the suicide, some radio and TV stations began the suiciding lamentation: "How could she?", "Why?" and many other questions of this kind, without waiting for something official.

News sites hosted, as usual, readers' comments, in which many, perhaps too many, were particularly vehement: "How did she dare?", "She was having a small child, didn't she think of him?","Why would she take her own life? She was not allowed to." People who have the conflict in their blood began spreading the guilt against anyone. Even against the leadership of the country, some people asking the journalists not to forget the difficult economic situation and the measurements the Government has taken, involving a diversion of attention by the star's death.

What I would be curious to know is how is the life of those who are against the artist's suicide and have judged her so vehemently. Perhaps suicide is an act less, let's say, honorably, in our conception, but that doesn't mean we should throw the stone first against such an act. Let us look first in our hearts and in our lives and if we are sure that we are righteous, than we can only say what we believe in this matter. So, dear compatriots, whom you are going to go and buy the artist's albums like she is a new born star, take it easy with the allegations.

Andre Rieu

2010-07-13T12:39:00.001+03:00

Acum câteva zile am descoperit cel mai bun mod de a apropia oamenii de operă şi operetă. Acest concert al lui Andre Rieu şi a orchestrei sale s-a desfăşurat la Maastricht (Olanda). Pentru a vedea cât de mult apreciază oamenii acest gen de muzică priviţi-i pe spectatori, nu doar pe cei din faţa scenei, ci şi pe cei de pe margine care stăteau la terase şi se bucurau de o seară plăcută. Veţi vedea pe feţele lor multă relaxare, foarte multă bucurie şi plăcere de a vedea şi asculta ceva frumos.

************************************************************************

A few days ago I discovered the best way to bring people closer to opera. This is the concert of Andre Rieu and his orchestra which takes place every year in Maastricht (Netherland). To see how much the people in this town appreciates this kind of music take a closer look not only to the people in front of the stage, but also at those on the terraces. You will see a lot of relaxation on their faces, a lot of joy and pleasure to see and hear something very beautiful.

Cheile Bicazului si barajul Bicaz

2010-07-13T11:29:00.001+03:00

Apa

2010-07-07T22:52:00.001+03:00

Lunecarea apei

Printre fire de iarbă

Învolburare

********************

Water sliding

Thru grass

Whirling

Cine începe?

2010-07-05T22:10:00.001+03:00

Din ce în ce mai des în ultimul timp, se pare că lucrurile scapă de sub control, din toate punctele de vedere. Oamenii devin mai nervoşi, mai intoleranţi unii cu ceilalţi, mai răi şi foarte mulţi se întreabă care este motivul.

Cu siguranţă că este, aşa cum se spune, "ceva în aer", dar ce? Parcă simţim că ceva trebuie să se schimbe şi nu ştim în cine să ne încredem, de unde să începem şi ce ar trebui să facem. Pare că suntem dezorientaţi şi că aşteptăm să se întâmple odată ceea ce ne dorim cu toţii. Să devenim mai buni şi mai umani cu ceilalţi, dar nimeni nu pare a dori să înceapă primul. Stăm şi ne complacem în ceea ce este o stare de fapt pe care o deplângem la fiecare pas, în fiecare gest, cu fiecare ştire proastă pe care o aflăm despre orice.

Însă acest lucru nu va dura la nesfârşit. La un moment dat, ceva se va întâmpla, iar atunci când acest lucru se va petrece mulţi dintre noi nu vom fi pregătiţi, pentru că am refuzat să ascultăm ceea ce alţii ne-au spus.

********************************************************************

Lately, more and more often, it seems like things are getting out of control from all points of view. People are getting more nervous, more intolerant with each other, meaner and many of us are asking why is this hapening.

Certainly, as they say, "there's something in the air", but what? It's like we're feeling that something needs to be changed and we don't know whom should we trust, where should we start and what should we do. It seems like we are confused and that we're waiting to happen what we all want. To become better persons and more human with the others, but nobody seems to want to start first. We are getting more complacent in what is a matter of fact that we deplore every step of the way, in every gesture or every bad news that we find out about anything.

But this will not last for ever. At some point, that something will happen, and when this will take place many of us will not be prepared, because we refused to listen to what others have told us.

Inundaţii

2010-07-04T12:19:00.001+03:00

Recentele inundaţii din România au scos la iveală, dacă mai era nevoie de aşa ceva, incompetenţa autorităţilor şi bătaia de joc la adresa oamenilor.

Preşedintele, şi mai ales premierul, se ceartă cu toată lumea. Premierul Boc are impresia că trebuie să ţipe la oricine nu mai vrea să îi asculte vorbele mitraliate. Pare un om venit cu o lecţie învăţată şi când e oprit din ceea ce a învăţat că trebuie să spună, se răsteşte la oricine l-a întrerupt şi îl ceartă, pentru a deturna atenţia de la problema reală: incompetenţa.

Incompetenţă pentru că sunt zone din România care se inundă cu o regularitate elevţiană, iar autorităţile dau vina pe cei ale căror case au fost luate de apă. Întrebarea preşedintelui: "Măi, oameni bun, de ce v-aţi făcut casa aici?" este edificatoare pentru mentalitatea celor aleşi să ne conducă. Poate că unele case sunt construite de câteva zeci sau sute de ani şi până mai ieri, când încă existau păduri şi pe unii dintre conducători îi interesa să facă ceva pentru comunitate, nu existau inundaţii. Poate că unii oameni sunt atât de săraci încât nu au un alt loc unde să se ducă. Dar cu siguranţă construirea unei case în orice loc din România este strâns legată de obţinerea unei autorizaţii de construcţii. Iar asta nu se poate obţine decât de la... autorităţi. Cu alte cuvinte, oamenii şi-au făcut casele în complicitate cu autorităţile. Câte case din zonele rurale au autorizaţie de cosntrucţie? Cred că sub 1%, dar nu îi întreabă nimeni de asta pentru că primarii sunt interesaţi să aibă taxe pe proprietate indiferent dacă acea casă a fost construită legal sau nu.

Preşedintele a mai lansat un avertisment pentru locuitorii din zonele sinistrate: "De la anul nu ve'i mai primi materiale de construcţii. Dacă nu aveţi asigurare, nu veţi mai primi nimic." Întrebat de o profesoară cu ce să-şi mai plătească şi asigurare când i s-a redus salariul cu 25%, preşedintele a făcut ce ştie el mai bine, a jignit spunându-i femeii că e jenant că ea, cadru didactic fiind se dedă la "ţăţisme" şi că învăţământul ar avea o calitate îndoielnică având astfel de reprezentanţi. Replica femeii a fost una dintre cele mai puternice replici pe care nici un politician de opoziţie nu are curajul să o dea: "Se vede, a scos oameni ca dvs., asta e calitatea".

Este trist văzând că oamenii, care îşi pun speranţa în guvernanţi sunt trataţi astfel. Şi mai trist este văzându-i pe cei care cer să se ia de la bogaţi, pe care ei îi consideră îmbogăţiţi ilegal, şi să se dea la săraci. Şi nu prin muncă, doar aşa, total gratuit.

******************************************************************************

The recent flooding in Romania reveled, if it was needed again, the incompetence of the authorities and the mockery they show to the people.

The president, and especially the Prime Minister (PM), are arguing with everyone. PM Boc has the impression that he must scream to anyone who does not want to listen his canoned words. He seems like a man who cam with a learned lesson and if he is stopped when speaking he yells to that person trying to divert the attention from the real problem: incompetence.

Incompetence because there are areas in Romania which are flooded with a Swiss regularity and the authorities blame those whose houses were taken or flooded by water. The question of the President: "Folks, why did you build your house there?" is enlightening for the mentality of those elected to lead us. Perhaps some of the houses are built tens or hundreds years ago and until yesterday, when there were still forests and some of the leaders were actually interested in doing something for the community, there were no floods. Perhaps some of the people are so poor that they have no other palce to go. But surely, to build a house in Romania is closely related to obtainig a building permit. And that can be obtained from the... authorities. In other words, it is possible that people built their homes there in complicity with the authorities. How many of the house in rural area do have a building permit? I think less than 1%, but nobody asks about that as the authorities are keen to gat the property taxes no matter if the house was built legally or not.

The President warned those affected by the flooding: "You will not receive building materials from next year if you don't have an insurance". Asked by a teacher how will she pay for an insurance when her salary was reduced by the government with 25%, the President did what he knows best, he offended that teacher bz telling her that it is embarrasing that she, as a teacher, is engaged in gossips and that the education has an inferior qualitz bz having such representatives. The woman's answer was one of the most powerful answer that no opposition politician has the courage to have: "So it seems, you came out of the same school benches. That's the quality."

It is sad seeing that people who put their hope in those elected are treated as such. Even more sad is seeing those who ask to take from the rich, whom they consider to be illegally enriched, and give to the poor. Without working. Just like that. Absolutly free.

cărţile poliţiste

2010-07-04T11:32:00.001+03:00

În anii '80 eroi cărţilor poliţiste româneşti erau căpitanul Apostolescu sau bătrâna Melania Lupu, cei care descopereau criminalii după metodele acelor vremuri, însă erau nevoiţi să-şi pună serios mintea la contribuţie.

În ziua de azi, lăsând la o parte faptul că romanele poliţiste româneşti sunt destul de puţine, iar cele care există nu sunt dintre cele mai bune, metodele de a găsi un criminal ţin mai mult de domeniul CSI. Poliţiştii par a cunoaşte în cele mai mici amănunte absolut orice despre oricine, încât aproape că stai şi te întrebi de ce nu există încă un departament specializat precum cel din "Minority Report" în care se prevede cu claritate cine, când şi unde are de gând să provoace o crimă, un jaf sau orice altă nelegiuire.

Pânda pare astăzi desuetă, e de ajuns să plantezi o cameră de luat vederi şi un microfon şi ai rezolvat problema. Căutarea suspecţilor e mai uşoară azi, bazele de date sunt atât de cuprinzătoare încât un click e de ajuns pentru a găsi toate informaţiile necesare. Iar acest lucru duce uneori chiar la scurtarea poveştii, pentru că e greu să descrii în câteva pagini cum cineva caută înfrigurat pe internet tot soiul de informaţii care mai de care mai folositoare.

*******************************************************************************
Back in the 80s, the heroes of the Romanian detective books were Captain Apostolescu or an old lady melania Lupu who used to track down the criminals by using specific methods for those times, so thay really put their brain to work.

Today, apart from cosnidering that the Romanian detective novels are quite few, and those qho appeared are not one of the best, the methods to find criminals are somewhat in the CSI area. Cops seem to know the smallest details about anyone, that you wonder why there is no specialized department such as the one in "Minority Report" who had the ability of saying who, where and when is going to do a crime, a robbery or anything against the law.

The staek seems abosolete today, it's enough to plant a camera and a microphone in a roome and there it is, you have solved the problem. The hunting of the suspects is easier today, the databases are so comprehensive that one click is enough to find all the necessary information. And this leads sometimes to shorten the story, because it is difficult to describe a few pages of someone anxiously looking more or less useful information on internet

Azi nu

2010-07-01T08:21:00.001+03:00

Critici

2010-06-30T21:38:00.001+03:00

E în natura umană ca orice lucru, orice persoană, orice film, orice carte să fie criticată. Critica este ca un bulgăre de zăpadă: la început o faci timid, mai apoi încurajat de urletele, zbieretele şi ţipetele celor din jur devii din ce în ce mai înflăcărat. Îţi spui că dracul nu e chiar aşa de negru şi începi şi dai drumul şi la invective şi înjurături pentru că îi vezi pe cei din jur că o fac şi tu nu poţi sta deoparte, încurajat într-un fel, uimit de cât de mult poţi critica şi cât de multe idei îţi vin văzând ura cu care ceilalţi aruncă în lături.

Unii, numesc această critică, părere personală. Când încerci să atragi atenţia că totuşi parcă nu e bine sau normal să fii chiar atât de vehement, ţi se dă o replică de genul: "Asta e părerea mea!" Apoi stai şi te întrebi dacă omul respectiv nu este limitat din punct de vedere al gândirii şi al vocabularului încât să poată scoate doar un număr limitat de cuvinte la adresa oricui nu are o părere asemănătoare cu a lui. Degeaba încerci să oferi o părere logică şi bine argumentată, pentru că vei fi atacat din toate părţile de orice "critic" ce crede că deţine adevărul absolut.

Dacă vreţi să vedeţi mostrele de "critică inteligentă", citiţi forumurile articolelor de pe site-urile ziarelor! Lumea vi se va părea mult mai frumoasă decât este.

*********************************************************************************

It is in human nature that any thing, any person, any movie or any book to be criticized. Criticism is like a snowball: you do it like a shy person, but tehn encouraged by the shouts and yelling of those around you, you became increasingly enthusiastic. You think that the decil is not that black and you let go your words with all the invectives and the curses because seeing those around you doing it, you cannot stay aside amazed by how much you can criticize and how many ideas come to your mind when you see the others not holding back at all.

Some people calls criticism personal opinion. When trying to tell the others that is not quite ok what they are doing or is not that normal to be so ferm, you get the eternal line: "That's my opinion!". Then you sit and wonder if that man is not limited from the point of view of the vocabulary or of the thinking that he can only say a limited number of words to anyone who doesn't share their point of view. You will try in vain to provide a logical and well argumented opinion, cause you will be attacked by all the "critics" who think they know the aboslut truth.

If you want to see samples of "intelligent critique" read the forums on the articles in newspaper's sites. The you will think that the world is much more beautiful than it actually is.

Pensionari cu faţă "umană"

2010-06-28T20:14:00.004+03:00

Pensionarii au obţinut o victorie la Curtea Constituţională prin declararea aticolului referitor la reducerea pensiilor drept neconstituţional. Lucru perfect normal şi logic. A doua zi am surprins pe stradă următorul dialog între o pesnionară de vreo 50 de ani, bine făcută şi fără a avea vreo problemă medicala vizibilă, şi un pensionar de vreo 60 de ani, mai amărât şi încărcat de greutăţi.

Pensionara (PA): Ce zici, domnule? Am scăpat de reducerea pensiilor.
Pensionatul (PL): Da, dar au mărit TVA-ul, ceea ce ne va mai scoate nişte bani din buzunar.
PA: Ei, lasă, că ne descurcăm noi cumva.
PL: Da, dar aşa loveşte în tineretul ăsta care mai munceşte.
PA: Tineretul trebuia să lupte mai mult aşa cum am făcut noi, a zis pensionara zâmbind.

Hm, această capră a vecinului chiar nu vrea să ne părăsească deloc. Doamna pensionară (lăsând la o parte faptul că sunt sigur că nu a participat la nici o manifestaţie) chiar are impresia că a scăpat de toate problemele, fără să se gândească la banii pe care îi va scoate din buzunar prin mărirea TVA-ului. În plus, foarte probabil că multe firme vor începe să dea oameni afară, aşa cum se prevede că se va întâmpla şi cu angajaţi de la stat, ceea ce înseamnă că vor veni şi mai puţini bani la buget, la care se va adăuga şi reducerea consumului pe care multă lume o va face întrucât preţurile vor creşte.

Poate că doamna pensionar ar trebui să se gândească la faptul că în acest moment pensia ei este plătită în mare parte din contribuţiile pe care actualii angajaţi, care nu au luptat aşa de mult cum au făcut pensionarii, le fac la bugetul statului. Şi dacă numărul acestora se va reduce s-ar putea găsi în situaţia de a nu mai primi pensia la timp, ci cu întârzieri de câteva luni de zile.

Şi încă un lucru pentru pensionarii de 50 de ani care au ieşit la pensie aşa cum au ieşit, care au muncit mult timp aşa cum au făcut-o şi care gândesc aşa cum gândeşte şi acea femeie: deocamdată la conducerea ţării sunt exact persoanele din generaţia lor şi o conduc al dracului de prost. Şi asta se întâmplă de ani de zile. Atunci când va ajunge cuţitul la os, sunt sigur că toate speranţele se vor îndrepta spre tineri, pentru că, nu-i aşa?, noi avem putere, suntem în plină forţă şi deci tot noi va trebui să scoatem ţara din rahat.

PS: Şi sunt sigur că nu tinerii care plătesc corect dările au stat la coadă să primească găleţi sau făină sau altceva pentru a vota cu un anumit candidat sau au mers să se îmbrâncească pentru câţiva mici sau câteva sarmale date gratuit.

Tuareg

2010-06-27T14:07:00.001+03:00

Titlu: Tuareg
Autor: Alberto Vazquez-Figueroa (Spania)
Editura: Polirom

O carte fascinantă despre una dintre cele mai misterioase populaţii africane: tuaregii. Ajutat de călătoriile pe care le-a făcut în diverse locuri ale lumii ca şi jurnalist, Vazquez-Figueroa a avut şansa să cunoască multe din obiceiurile popoarelor pe care le-a vizitat.

Romanul "Tuareg" este un astfel de roman, despre obiceiurile unui popor pentru care ospitalitatea este una din regulile de aur, ţinând cont că locuiesc şi trăiesc într-o zonă în care apa şi puţină hrană sunt indispensabile pentru supravieţuire.

Deşi la o primă vedere personajul principal este un conducător al unui trib ce îşi duce viaţa aşa cum a fost învăţat, vedeta cărţii este de fapt, deşertul. În jurul său se petrec toate evenimentele. Deşertul este cel care stabileşte regulile, iar cei care le respectă sunt bineveniţi, ceilalţi nu trebuie să plece în altă parte.

Pentru Gacel Sayah, sosirea unor fugari în propria sa tabără, reprezintă nimic mai mult decât, datoria pe care trebuie să o respecte. Să le ofere un adăpost şi hrană ca oaspeţi ai săi. Nu ştie însă că cei doi sunt căutaţi de autorităţile militare, care vor veni în tabăra lui Sayah, îl vor omorî pe unul dintre ei, iar pe celălalt îl vor lua prizonier. Sayah vede în această incursiune cea mai mare jignire care i se putea aduce şi va porni în căutarea dreptăţii astfel încât tribul său să nu aibe numele pătat. O luptă dură pe care o duce atât împotriva autorităţilor care nu îi înţeleg sentimentul de libertate extrem de puternic pe care tuaregii ca popor îl preţuiesc foarte mult, cât şi împotriva deşertului care îl pune la grele încercări.

******************************************************************

Titlu: Tuareg
Author: Alberto Vazquez-Figueroa (Spain)
Publishing house in Romania: Polirom

A fascinating book about one of the most mysterious African populations: the Tuaregs. Traveling in different places around the world helped Vazquez-Figueroa to have a great chance to know many of the customs of the countries he saw.

The novel "Tuareg" is such a novel, about the habits of a people for whom hospitality is one of the golden rules, considering that they live in an area where water and some food are essential for survival.

Although at first sight the main character is a leader of a tribe living in desert as they were tought to, the star of the book is actually the desert. The events are hapening around it as the desert determines the rules and those who respect them are welcomed. The others should go away.

For Gacel Sayah, the leader of the tribe, the arrival of two fugitives in his own camp, is nothing more than a duty he has toward them. A duty he must follow. To provide shelter and some food to his guests. He doesn't know tha the two are wanted by the military authorities, who wil lcome into Sayah's camp, kill one of them and seize the other. Sayah sees in this intrusion the biggeste offense someone could do to him and leaves his camp in search for the justice so that his tribe's name will be clean. It is a tough fight he has against the authorities who don't understand the strong feeling of freedom the tuaregs have and cherish dearly, and against the desert who is testing him till the end.

Natura umana

2010-06-27T13:37:00.002+03:00

Zi de duminică în hypermarket.

La standul de iaurturi sunt mai multe promoţii şi tot felul de fete îmbrăcate în hainele având culorile producătorului oferă pahare cu iaurt. O femeie de vreo 60 de ani, se apropie de stand şi ia un pahar ignorând complet ce îi spune "promoteriţa" despre produs. În timp ce se plimbă printre rafturi, ia înghiţitură după înghiţitură şi în final termină iaurtul. Se uită în pahar şi vede că acesta s-a golit.

- Ce iaurt scârbos!

Mă întreb de ce nu s-o fi oprit la prima înghiţitură din mostra GRATUITĂ pe care a primit-o.

¤¤¤¤¤¤

O altă promoţie, de smântână de data asta, la câţiva paşi de prima promoţie. O altă tânără are în grijă un alt produs căruia trebuie să îi facă reclamă. O bunică mai cultă, după apariţie, se apropie şi tânăra începe să prezinte produsul.

- Nu, mulţumesc, nu e bun pentru nepotul meu! spune bunica întorcându-se cu spatele şi începând să caute ce avea nevoie.

Tânăra îşi dă ochii peste cap în semn de evidentă nemulţumire. Dacă astfel de reacţii îi provoacă nemulţumire mă întreb de ce mai stă acolo.

¤¤¤¤¤¤

La casă, o familie îşi deversează coşul pe care îl umpluse până la refuz. Ea, stă cu geanta pe umăr şi urmăreşte cu privirea cum creşte suma pe care trebuie să o plătească. El, reîncarcă produsele în coş. Casiera încheie operaţiunea şi anunţă suma. Ea, îşi dă geanta jos, o trânteşte pe tejghea şi începe să scotocească după portofel. După 5 minute îl găseşte.

********************************************************************************
Sunday in a hypermarket

Several promotional products are being offered in different areas. The yogurt area is a place where all kind of girls are dressed in clothes having the colour of the producer of the yogurt. A 60 year old woman, approches the young lady and takes a cup of yogurt completly ignoring what the lady has to say about the product. Whaile walking among the other products she takes sip after sip until she finishes it. SHe looks into the cup, sees that it is empty and says.

- That's a crap of a yogurt!

I wonder why she didn't stop at the first sip of the FREE sample she got.

¤¤¤¤¤¤

Another area, the cream products, a few meters away from the first promotion. Another young lady has in "custody" a product she should advertise. A grandmother, a little bit more educated by her looks approaches and the young lady starts telling the story.

- No, thank you, This product is not good for my nephew, says the grandma turning around and looking for what shee needs.

The young lady rolls over her eyes as a sign of dissatisfaction. If such reactions causes dissatisfaction for her I wonder why doesn't she live that job.

¤¤¤¤¤¤

In front of the cashier, a family is discharging their basket filled up to the point they have no more room. She, stays in front of the cashier with her purse on the shoulder, watching the amount to be paid increasing more and more. He is recharging the products in the basket. The cashier finsihes the operation and lets the lady know the sum to be paid. She takes her purse off her shoulder, slams it on the counter and starts searching the wallet. She finds it 5 minutes later.

Învingătorii

2010-06-24T22:13:00.003+03:00

John Isner şi Nicolas Mahut au jucat la Wimbledon meciul vieţii. Nimic din ce vor face aceşti doi tenismeni de azi înainte nu va mai conta. Au intrat în istorie şi vor rămâne acolo pentru foarte mult timp. Toate comentariile care se vor face despre aceşti doi jucători vor începe, se vor continua şi se vor încheia cu „În iunie 2010 Isner/Mahut a stabilit recordul pentru cel mai lung meci din istoria tenisului”.

Aproape sfârşiţi, dar neîncetând să trimită mingi este fileu, uneori cu o precizie chirurgicală, şi încurajaţi de scandarea din tribune: „WE WANT MORE! WE WANT MORE!” pentru cei doi ar trebui inventat un titlu: „Sir” pare perimat, „Officer of the British Empire” nu pare a fi destul pentru ei, „Legiunea de onoare” e mult prea puţin. Poate gladiatori ar fi cel mai nimerit, şi de fiecare dată când vor intra în arenă, să ridicăm degetul mare în sus în semn de mulţumire pentru un spectacol fabulos ce ne-a fost dat să-l trăim o dată în viaţă.

Cu un scor în setul 5 care zici că e din baschet (70-68), Isner părea că nu ştie ce să facă având această victorie. Parcă îi era ruşine să se bucure pentru că ştia ce e în sufletul învinsului său. Părea că vrea să îl ia şi pe el în turul 2 acolo unde va juca împotriva lui... Nici nu mai contează.

Isner şi Mahut au câştigat simpatia publicului londonez pentru tot restul vieţii lor sportive şi cu siguranţă că vor fi încurajaţi de fiecare dată. Iar pentru cei care au gândit şi spus că meciul a fost un blat, îi sfătuiesc să se ducă la oricare dintre cei doi jucători şi să îi spună asta faţă în faţă şi privindu-l în ochi. Sunt tare curios ce răspuns vor primi.

Mulţumim, John Isner! Mulţumim, Nicolas Mahut!

Articol publicat şi pe sportibus.ro

*****************************************************************************
John Isner and Micolas Mahut Played in Wimbledon the game of their life. Nothing that these two will do from now on will matter. They entered into history books and they will stay there for a long time. All the comments that will be made about them will start, will continue and wil end with "In June 2010 Siner/Mahut set the record for the longest tennis match in history."

Almost finished, but keeping sending the ball over the net with almost a surgical precision, and encouraged by the stands chanting "WE WANT MORE! WE WANT MORE!" there should ne a title invented for the two: "Sir" seems antiquated, "Office of the British Empire" doesn't seem enough for them, "Legion of Honor" is much too less. Amybe gladiators would be the most appropriate and whenever they will come into the arena, the spectatots should keep their thumb up in gratitude for a fabulous show that we can only see once in a lifetime.

With a score on the 5th set that you can almost say it comes from basketball (70-68), Isner seemed not to know what to do with this victory. It looks like he is ashamed to enjoy it because he knew what's in his oponent's soul. It seemed like he would have liked to take Mahut with him in the 2nd round where he will play against... Well, it doesn't matter.

Isner and Mahut won the sympathy of the London audience for the rest of their sportive life and I'm sure they will be encouraged each time. And for those who thought and said that the match was a fixed one, I urge them to go to either of the two players and thell them that face to face and looking in their eyes. I'm very curious what the answer will be.

Thank you, John Isner! Thank you, Nicolas Mahut!

O cină liniştită

2010-06-23T20:01:00.001+03:00

Domnul şi doamna E. îşi luau liniştiţi cina după o extenuantă zi corporatistă de lucru. După ce îşi spălaseră legumele pentru a face o salată de legume şi mai spălaseră nişte vase lăsate în chiuvetă de dimineaţă înainte de a pleca la muncă, se aşezară frumos la masă şi, în timp ce mâncau, îşi povesteau unul altuia ce mai făcuseră, când soneria de la uşă îi anunţă că au un vizitator. Domnul E deschise uşa în faţa căreia descoperi că se afla vecina de la etajul imediat inferior.

- Bună seara, spuse aceasta afişând un zâmbet clar forţat. Am venit să vă spun că ne-aţi inundat. Curge apă pe peretele de la baie.

Domnul E îşi privi galeş soţia care, nedumerită, se duse la baie să vadă ce se întâmpla. Acolo, linişte şi pace. Apa nu curgea. Nici nu avea cum, amândoi făcuseră scurte incursiuni în acel loc, maşina de spălat nu era pusă în cel moment să-şi facă treaba. Doamna E îi face semn soţului că totul e în regulă.

- Nu, de la noi se pare că nu, o anunţă domnul E pe vecina care îl priveşte neîncrezător. Aceasta pleacă spăşită coborând scările ce duceau la apartamentul său.

Domnul E se duce la baie să verifice. Nu neîncrederea în spusele soţiei sale îl face să se îndrepte spre baie, ci o posibilă scurgere de apă de nevăzut la o primă privire. Se uită atent pe la toate ţevile şi aparent totul e în regulă.

Cei doi se aşează liniştiţi la masă când soneria îşi face din nou simţită prezenţa. Domnul E lasă jos furculiţa în care trona o suculentă ciupercă făcută la grătar cu puţină sare şi deschide uşa. Aceeaşi vecină.

- Vă spun sigur că m-aţi inundat. Am o pată mare pe tavan.

Domnul E îi face o invitaţie vecinei să vină să se convingă singură, însă aceasta refuză parcă simţind că i se întinde o capcană.

- Şi eu vă spun sigur că nu e de la noi, încearcă domnul E să o facă pe vecină să înţeleagă că musai e o neînţelegere undeva.

Vecina pleacă din nou. Domnul E, prevenitor, scoate cele patru şuruburi care ţin bine uşa ce desparte baia de ghena în care se află ţevile gândindu-se că poate s-a spart vreo ţeavă. Însă locul e uscat ca în palmă. Se gândeşte dacă nu ar fi cazul să scoată rigips-ul care ascunde zona inestetică de sub cadă pentru a vedea dacă nu cumva de acolo este problema. Pune mâna pe şurubelniţă şi când să înceapă operaţiunea aude din nou soneria.

Aceeaşi vecină îi zâmbeşte din pragul uşii deschise de doamna E.

- Vroiam să spun că m-aţi inundat în bucătărie, nu în baie, după care pleacă fără să mai aştepte vreo vreo asigurare a domnului E că va verifica dacă nu cumva ţeava de scurgere de la bucătărie nu s-a spart.

********************************************************************************

Mr. and Mrs. E were having a peacefull dinner after an exhausting coporate working day. After washing some vegetables for a salad and some dishes left in the sink since morning before leaving in a hurry for work, they sat at the table and telling each other what happend over the day, while eating when the doorebell announces they have a visitor. Mr. E opens the door and in front of it saw his downstair neighbour.

- Good evening, she said displaying a forced smile on her face. I came to tell you flooded me. There is water dripping on the bathroom wall.

Mr. E looked at this wife, who headed to the bathroom being a little confused. The batroom was quiet. No water flowing. It would have been impossible to be one. They both have visited the bathroom for a brief moments, the landry machine was not doing anything. Mrs. E looked at her husband and she made a sign to him that everything was ok.

- No, it doesn't seem to be a problem from our side, said Mr. E to his suspicious neighbour. She left penintently down the stairs.

Mr. E went in the bathroom to check. Is not like he doesn't trust his wife but there may be a like taht cannot be seen at a first glance so goes checking. He looks carefully to all the pipes and seems that everything is ok.

The two sit quietly at the table but the doorbell made its presence felt again. Mr. E puts down the fork with the jucy grilled salted mushroom and opens the door. The same neighbour.

- I know for sure you flooded me. There is a big stain on my ceiling.

Mr. E invites her in to convince herself, but she feels like she will be caught i na trap.

- And I'm saying that for sure it's not our fault, Mr. E says trying to convince the neighbour that there must be a misunderstanding somewhere.

The neighbour leaves again. Mr. E, being cautious, removes the four screws that separates the bathroom from the area where all the pipes can be entirely seen fearing that a pipe is broken. But the place is dry. He is thinking of removing the plaster hiding the inestetic area under the tub to see if there is a problem over there. He gets the scredriver in his hand and begins the operation when the bell rings again.

The same smiling neighbour lady is at the door.

- I meant to say that you flooded my kitchen, not my bathroom, she said getting down the stairs quickly before Mr E was trying to reasure her he will check if there is a problem over there.

Bărbaţi care urăsc femeile

2010-06-21T22:22:00.001+03:00

Titlu: Bărbaţi care urăsc femeile
Autor: Stieg Larsson (Suedia)
Editura:Trei

Atunci când autorul unei trilogii de 1950 de pagini moare subit în urma unui atac de cord imediat după ce a predat manuscrisul editorului său, lucrurile nu pot duce decât la utilizarea acestei întâmplări în scopuri comerciale pentru a vinde cartea. Iar marketingul şi-a făcut din plin datoria, cele trei cărţi devenind cel mai vândut subiect literar în lumea nordică imediat după Biblie.

Însă aşteptările nu sunt deloc înşelate. Prima parte, "Bărbaţi care urăsc femeile" îl introduce în scenă pe ziaristul Mikael Blomqvist care, în urma unui concurs de împrejurări, începe o investigaţie asupra dispariţiei unei tinere, dispariţie petrecută în urmă cu 40 de ani. Alături de el se va afla o tânără, Lisbeth Salander, ale cărei calităţi investigaţionale excepţionale îi vor ajuta pe cei doi să descurce misterul petrecut pe insula unde locuieşte un mare magnat suedez, retras de la conducerea firmei pe care a administrat-o cu succes ani la rândul.

Romanul este extrem de interesant şi menţine suspansul pe parcursul tuturor celor aproape 700 de pagini, existând destule răsturnări de situaţii care să te facă să te îndoieşti de calităţile proprii de detectiv, întrucât încrengăturile sunt dese şi, de multe ori periculoase.

Interesant însă, este faptul că din ce în ce mai des, în cărţile poliţiste, sau care se vor poliţiste, investigatorul principal este un om care face parte din mass-media. Un om care, nefiind poliţist şi deci, mai puţin obligat să respecte anumite reguli specifice investigatorilor, reuşeşte să descurce iţele unor afaceri extrem de încurcate, iţe în care investigatorii de meserie mai mult s-au încurcat.

Care să fie resortul care îndeamnă scriitorii de romane poliţiste să aleagă alte persoanje decât poliţiştii, pentru a le fi personajul în jurul căruia să desfăşoare acţiunea? Neîncrederea în autorităţi sau dorinţa de a demonstra că şi "civilii" pot fi la fel de descurcăreţi precum cei care s-au antrenat ani de zile pentru o astfel de slujbă?

************************************************************************************

Title: The Girl With The Dragon Tattoo
Autor: Stieg Larsson (Sweden)
Publishing house in Romania:Trei

When the author of a 1950-page trilogy suddenly dies from a heart attack soon after his editor got the manuscript, things can only lead to the commercial use of such an event that will sell the books. And the marketing did his job in this case, as the three books became the best-selling literary thing in the Nordic world right after the Bible.

But the expectations are not at all disappointed. The first part, "The girl with the dragon tattoo" brings up front one journalist, Mikael Blomqvist, following some circumstances, begins an investigation about the disappearance of a young girl, which happend 40 years ago. Alongside Mikael there is a grils, Lisbeth Salander, whose exceptional invsetigational skills will help them to solve the mistery that lives on an island where a Swedish tycoon lives, after his retirement from the head of the company he succesfully administrated.

The novel is extremly interesting and maintains the suspense throughout all 700 pages, with plenty of rollover situations that make you doubt of your own "detective" skills, whereas the phylum are frequent and often dangerous.

Interesting, however, is that more often I see that the thriller books do have as an invsetigator someone from the media. A man, who is not a police investigator, so he is less bound by the specific investigative rules, manages to handle some very tangled hamesses, that made the offical investigators wondered what to do.

Why is it that the thriller writer choose as main character someone who is not a police officer? Is it the distrust in front of the authoritites or the desire to demonstrate that "civilians" are as skillful as those who have trained for years for such a job?

Inocenta

2010-06-09T12:53:00.002+03:00

Un baiat de vreo 6 ani pedaleaza pe o bicicleta trecand vijelios pe langa tatal sau care il anunta bucuros:

- 1 minut si 20 de secunde.

Baiatul rosu in obraji dupa vreo 10 ture facute si cu un zambet cat toata fata se apropie incet de tatal sau:

- Hm, ce chestie! E cel mai bun timp al meu.

Se aseaza pe banca langa parintele sau si, avand convingerea ca e cel mai bun din lume si un zambet smecheresc, spune:

- Si a fost cel mai lent ritm din cele 10 ture.

*******************************************************************
A six-years-old little boy pedaling on a bicycle passes by his father having a big speed. His father lets him know:

- 1 minute and 20 seconds.

The boy with the red cheeks after 10 laps and with a smile as big as his face approaches:

- Um, that's interesting! It's my best time.

He sits on the bench next to his father with a slick smile and with the strongest belief that he is the best rider in the world says:

- And it was my slowest rythm of the 10 laps.

De gustibus non disputandum

2010-06-07T18:39:00.000+03:00

De câte ori nu aţi întâlnit o persoană care să se minuneze că nu aţi citit o anumită carte? Şi să se minuneze atât de tare încât tu să stai să te gândeşti dacă nu cumva respectiva carte nu face parte dintr-o listă obligatorie de lecturi de care tu nu ai auzit nimic. Nu înţeleg de ce anumite cărţie TREBUIE să fie citite. În special cele ale clasicilor care au făcut furori în anumite perioade de timp. Parcă ar trebui să fie citite, pentru că în caz contrar nu ai înţelege nimic din ceea ce s-a scris ulterior acestora.

Nu tuturor le place acelaşi gen de cărţi, iar "obligativitatea" citirii unora dintre ele pare foarte ciudată, mai ales că de cele mai multe ori cartea recomandată poate că nu te impresionează cu nimic. Iar când comunici acest lucru, valul de critici se înteţeşte. "Cum adică nu ţi-a plăcut? Dar este carte minunată. Se vede că nu i-ai înţeles mesajul. Se vede că nu îţi place să citeşti", ceea ce te enervează şi mai mult pentru că făcând hatârul persoanei respective de a citi o recomandare de a sa şi spunându-ţi părerea care ţi s-a format eşti catalogată ca o persoană care nu apreciază "adevărata artă", deşi este foarte posibil ca tu să fi văzut scrierea respectivă cu totul altfel, dintr-un alt unghi care poate a scăpat celorlalţi.

Cât de mult mai poţi aprecia apoi o carte recomandată de aceeaşi persoană? Poate că nici nu vei dori să o citeşti, deşi este posibil ca acea carte să fie chiar foarte bună. Până unde poate duce "intoleranţa" faţă de gusturile altora?

******************************************************************************

How many times haven't you met a person that wondered that you haven't read a certain book? And wondered so hard that you sit and think if that book is not part of a mandatory reading list taht you have never heared of. I do not understand why certain books MUST be read. Particularly those of the classics taht made a stir in certain periods of times. It's like those books must be read as if, otherwise you would not understand anything written after those books.

Not everyone likes the same kind of books, and the "mandatory" reading of some of them seems very strange, especially since the recommended book may not impress you with nothing. And when you tell that to the persoan who recommended it, the criticism wave increases. "What do you mean you didn't like it? But it's a great book. Apparently you misunderstood the message. It seems like you don't like to read", which annoys you even more, cause since you almost made a favor to that persoan by reading his/her recommendation and you have said what your opinion is, you are being categorized as a person who does not appreciate "real art", although it is quite possible that you may have seen the writing completely different, from another angle that the others may have escaped.

How much you can appreciate another recommendation by the same person? Maybe you won't even want to read the book, even though it may be a very good one. How far can go the "intolerance" towards the taste of other people?

Tristeţe

2010-06-06T15:13:00.003+03:00

Bătrână în ploaie

Buchete de flori

Pe drumul spre cimitir.

***************************

Old lady in the rain

Flower bouquets

On the road to cemetery

Viaţa după moarte

2010-06-02T20:35:00.001+03:00

Nu există viaţă după moarte, cel puţin aşa clamează nişte specialişti din SUA care au ajuns la concluzia că toate experienţele pe care unii oameni le-a avut sunt doar o iluzie, după cum reiese din acest articol.

Dacă există sau nu viaţă după moarte nu este o concluzie care să poată fi trasă după ce s-a citit numai ce spun unii şi nu şi ceilalţi. Trebuie acceptate toate punctele de vedere şi apoi trasă o concluzie în funcţie de ceea ce simte fiecare. Nu este normal să impui un anumit punct de vedere pe care să îl arăţi ca fiind cel corect.

Şi mai periculoşi în această situaţie sunt fanaticii, indiferent de care parte se situează ei. Pentru ei, ce spun ceilalţi nu are nici un sâmbure de adevăr şi numai teoria lor este cea corectă. Iar acest punct de vedere poate fi cel care să îi îndepărteze pe cei care vor să afle ceva despre acest subiect şi să se situeze de cealaltă parte tocmai pentru că vehemenţa este agasantă.

******************************************************************************

There's no life after death, at least this is what some US experts claim by reaching to a conclusion that all the expereinces many people had are nothing but an illusion, as this articol says.

Whether or not there is life after death is a conclusion that cannot be drawn only after reading what some has to say and the pthers not. All point of views must be accepted and then a conclusion should be pointed out considering what each and every person has to say. It is not reasonable to impose a particular point of view as being the correct one.

Even more dangerous in this kind of situation are the fanatics, regardless the side they are taking. For them, what the others say is not true and only their theory is the correct one. And this point of view can be the one removing those who want to know something about the subject as they will lie on the other side just because the vehemence is someties annoying.

Până în ultima secundă

2010-05-29T10:28:00.001+03:00

Sub privirile celui mai cunoscut fan al lor, Jack Nicholosn, LA Lakers i-au întâlnit joi spre vineri noaptea (în România) pe cei de la Phoenix Suns, în cel de-al cincilea meci al finalei Conferinţei de Vest din NBA, într-un moment în care scorul la meciuri era 2-2, iar o victorie pe teren propriu le-ar fi adus californienilor prima şansă la calificarea în finala NBA. Şi totul părea să meargă strună, Kobe Bryant şi Pau Gasol reuşind să ajute echipa să aibă 19 puncte avans spre jumătatea meciului.

Phoenix s-a străduit să-şi revină şi, prin câteva coşuri de trei puncte plus faultul acordat în câteva rânduri, au reuşit să se apropie la 3 puncte de gazde (101-98) cu un minut înainte de final. Ron Artest, atacantul celor de la LA Lakers, primeşte mingea în semicerc, o aruncă spre coş, rateză însă Gasol recuperează şi i-o pasează aceluiaşi Artest aflat, absolut liber la 3 puncte şi nu putea fi mai sigur că va înscrie. Scenariul meciului avea însă să fie total diferit pentru că jucătorul lui Lakers ratează din nou, iar cei din Phoenix recuperează şi se lansează pe contraatac.

Foarte probabil că mulţi antrenori ar fi explodat pe banca văzând cum Artest a ratat atât de senin două lovituri consecutive. Phil Jackson, care antrenează pe LA Lakers din 1999 i-a aruncat lui Artest o privire care ar fi îngheţat pe oricine în acel moment, dar nu s-a ridicat de pe scaun. Şi asta pentru că ştia că meciul e departe de a se fi încheiat.

Phoenix Suns se aruncă în atac şi Steve Nash ajunge în postura de a arunca de la 3 puncte, coş care ar fi egalat scorul. Însă ratează, dar nici unul din jucătorii lui Lakers nu este pe fază. Nash recuperează şi îi pasează lui Richardson care se află în afara semicercului. Se înalţă, dă drumul mingii şi aceasta refuză să intre în coş. Dar o altă recuperare a celor de la Suns îl aduce pe Richardson în poziţia de a arunca pentru a doua oară de la 3 puncte în aceeaşi fază. Mingea se loveşte de panou şi intră în goş egalând scorul cu 3,5 secunde înainte de fluierul de final al timpului regulamentar. Banca celor din Arizona explodează de bucurie, iar cei care au pariat pe un egal în acest meci îşi frecau mâinile de bucurie.

Californienii cer time-out, moment în care se întâmplă şi faza meciului. Phil Jackson se aşează pe bancă lângă Ron Artest şi stă de vorbă cu el. Nu ţipă. nu urlă. Vorbeşte cu el aşa cum doi prieteni ar sta pe o bancă în parc şi ar discuta despre vreme, despre filmul văzut cu o seară înainte sau despre cu totul altceva decât cele 2 ratări din urmă cu un minut. Artest tace şi ascultă.

Meciul se reia. Kobe Bryant primeşte mingea, se răsuceşte (unii spun că era cu un picior pe linia de margine a terenului şi deci trebuia dat aut pentru Suns) aruncă mingea care nici măcar nu atinge inelul. Un coechipier o recuperează şi o aruncă spre coş cu 0,5 secunde înainte de final. Mingea intră în coş şi cele 2 puncte aduc victoria lui Lakers în meciul 5. Numele coechipierului care a marcat? RON ARTEST, cel care în cele 31 de minute jucate în acest meci marcase doar 2 puncte.

Relaţiile la distanţă

2010-05-24T14:18:00.001+03:00

În viaţă se întâmplă uneori să ai "ocazia" să trăieşti o relaţie la distanţă atunci când unul dintre apropiaţi este nevoit să plece, din diverse motive, în altă parte decât zona în care a trăit şi şi-a făcut o grămadă de prieteni. La plecare se fac tot felul de jurăminte: "o să ne scriem", "ne auzim la telefon, vom vorbi cel puţin săptămânal să ne spunem câte în lună şi-n stele", "ne vom vizita cât mai des posibil" şi alte cele. Cu siguranţă că relaţiile la distanţă între iubit/iubită sunt infinit mai dificile şi de multe ori te întrebi dacă despărţirea atunci, la plecare, nu este mai corectă, mai normală şi mai logică în aşa fel încât durerea sufletească, chiar dacă dură pe moment, va trece în timp.

Însă nici relaţiile între prieteni de o viaţă, indiferent cât de strânse, nu sunt mai ferite de o dulce uitare. Mai întâi nu dai de cel plecat pentru că are un program foarte încărcat de încercările lui de a se acomoda, apoi când ai reuşit să dai de el nu ştii ce să îi povesteşti mai întâi şi mai întâi, iar după un timp descoperi că de fapt vă spuneţi numai banalităţi în aşa fel încât stai şi te întrebi care dintre voi doi v-aţi schimbat şi ce s-a întâmplat între timp în aşa fel încât cel căruia i te destăinuiai despre primele iubiri, despre muzică, despre cât de mult te enervează părinţii care nu te înţeleg pe tine, cel din "generaţia asta genială", nu mai pare atât de apropiat de sufletul tău precum era cu câţiva ani în urmă.

Tot ce rămâne în urmă sunt amintirile care te fac să râzi, să plângi, să-ţi dai seama unde ai greşit în anumite momente şi să-i mulţumeşti pentru prietenie, după care să îi urezi în gând (pentru că e prea greu să îi spui în cuvinte): DRUM BUN, PRIETENE, ŞI AI GRIJĂ DE TINE!

**********************************************************************************

It happens sometimes in life when you have the "opportunity" to live a long distance relationship when one is forced to leave due to a variety of reasons, in another area than the one where he/she made a lot of friends. At the departure you can hear all kind of vows: "we will write ewach other", "we'll call each other and we'll talk at least once a month and we'll say a lot of things", "we will visit each other as soon as possible" and so on. For sure the long distance relationships boyfriend/girlfriend are infinitly more difficult to handle and someties you wonder if the break up, then at the time of departure, isn't more correct, more normal and the most logical thing to do so that the pain, even if vary hard for the moment, will go in time.

But relationships between friends of a lifetime, no matter how close they were, are not spared of a sweet oblivion. First of all you cannot reach the one who left as he has a lot of things to do in order to accomodate. When you finnlay found your friend both of you are trying to say as much as you can about how ech of you did in the meantime, but after a while you get to discover that both of you talk all kind of platitudes and you wonder which one of the two of you changed and what happened in the meantime that the one you used to confide about the first loves, about music, about how much your parents annoy you because they can't understand this "bright generation of yours", no longer seems so close to your heart as it was several years ago.

All that is left behind are the memeories that make you laugh or cry, that let you realize where were you wrong or not at certain times and to thank the other for his/her friendship and after that you can say in your mind (as it is too hard to say it loud): BON VOYAGE< MY FRIEND, AND TAKE CARE OF YOU!

Jaf armat... la creier

2010-05-21T22:19:00.002+03:00

În această seară, o casă de schimb valutar din Bucureşti a fost jefuită. Nu e nici o noutate din moment ce astfel de întâmplări se petrec din ce în ce mai des. Evident, televiziunile de ştiri au dat buzna pe ecran şi ne-au anunţat întâmplarea. Mihaela Bârzilă de la Antena 3 era în direct cu un şef de la Poliţia Rutieră, moment în care slobozeşte întrebarea:

"- Dar nu era o zonă circulată?"

Pentru domna Bârzilă câteva precizări:

- menirea oricărui magazin care se ocupă cu nobila profesie a comerţului, chiar dacă este comerţ cu bani, are ca obiectiv principal să găsească o zonă bună în care să-şi desfăşoare produsele, zonă care e musai să se găsească undeva unde sunt cei care au nevoie de produsele lor, adică într-o zonă circulată. De oameni (dacă are cumva îndoieli)

- un infractor nu prea îşi plănuieşte atacurile în funcţie de cât de circulată e zonă, ci de cât de mult are de furat de la magazinul pe care a pus ochii. Dacă nu ştie cum se face ar face bine să se mai uite pe la nenumăratele filme pe care televiziuni din trustul pentru care lucrează le difuzează pe bandă rulantă. Nu trebuie să fii geniu să îţi dai seama cum se petrec lucrurile într-o astfel de situaţie.

- dacă şi-a pus problema că într-o zonă circulată, oamenii puteau să intervină pentru a-l prinde pe jefuitor, ar fi bine să se gândească de două ori. Cea mai inteligentă mişcare pe care ar putea să o facă un pieton într-o astfel de situaţie este să se dea la o parte din partea unei persoane înarmate, asta dacă nu are nevoie de un rating cât mai ridicat şi i-ar plăcea să se arunce ca o eroină în faţa infractorului.

*******************************************************************************

Tonight, an exchange office in Bucharest was robbed. No noveltz in that news, since such events happen more in more these last days. Obiously, the TV news stations have shown this news so everyone knows it, like it would help us one way or another. Mihaela Bârzilă from Antena 3 was live with the Traffice Police Chief, when she comes with a stunning question:

"- But wasn't that a circulated area?"

Here are a few details for Mihaela Bârzilă:

- the purpose of any shop that deals with the noble profession of commerce, even if we're talking about trading money, has as a main target to find a good area where the products they offer can be very well seen, and that area MUST be somewhere where are those needing the products, which is a circulated area. Circulate by human beings (if she is in doubt)

- a robber does not plan an attack depending on how much that area is circulated, but depending on how much of what he wants can be found there. If she doesn't know how to do it, she can watch the countelss number of movies the televisons broadcast every night. You mustn't be a genius to figure it out how to do such things.

- if she asked that question thinking that being in a circulated area, the pedestrians might interfere and catch the robber, she might wanna think again. The smartest move a pedestrian should do if witnessing such an event is to step aside when seeing an armed robber, unless that person would want to be shown on TV to get a bigger rating for the TV station.

Lie to me

2010-05-18T19:34:00.003+03:00

"Lie to me" este un serial american ce urmăreşte cariera unor doctori a căror activitate se învârte în jurul limbajului corpului, a feţei în special, prin descifrarea acestui limbaj găsind ceea ce oamenii obişnuiţi nu văd.

Tim Roth (genial ca întotdeauna) este cel care conduce firma care are o astfel de activitate şi care prin caracterul său cinic şi deloc plăcut seamănă oarecum cu Hugh Laurie din "Dr. House".

Privind acest serial îţi dai seama de faptul că poţi spune enorm de multe numai prin câteva gesturi pe care de multe ori le faci inconştient, dar care te pot da de gol în anumite situaţii. De fapt, ăsta e şi unul din punctele forte ale scenariului în care a trebuit să se prevadă cu exactitate când trebuie făcute anumite gesturi, chiar dacă abia vizibile.

Deşi este sau ar trebui să fie un personaj pozitiv, mi-a fost destul de greu să-l văd astfel pe Tim Roth care a avut de-a lungul timpului enorm de multe roluri negative precum cele din Rob Roy, Pulp Fiction sau Reservoir Dogs precum şi celebra sa interpretare a lui Dutch Schultz din "Hoodlum" unde a jucat alături de Laurence Fishburn.

Un serial bun care promite multe şi care aduce ceva nou faţă de alte seriale poliţiste/dramă/crimă.

***********************************************************************************

"Lie to me" is an American TV series that follows the career of a few doctors whose work revolves around the body language, especially the facial language, dechipering it by finding what ordinary people can not see.

Tim Roth (brilliant as always) is the head of the company that has such an activity which by its cynical nature resembles somewhat with Hugh Laurie in "house M.D."

By watching the show you realize yo ucan tell a lot of things by only seeing a few gestures made most of the times unconscious, gestures that can give you away. In fact, this is also one of the strong points of the show: the scenario that had to include the exact moments when someone made certain gestures, even if barely visible.

Although it is or should be a positive character, it was pretty hard for me to see Tim Roth as a good guy as over the years he had a huge amount of negative roles like those in Rob Roy, Pulp Fiction or Reservoir Dogs as well as the famous Dutch Schultz's interpretation in "Hoodlum" alongside Laurence Fishburn.

This is one series that promises to bring many good and new things compared to other crime/drama series.

Inamici publici

2010-05-17T19:36:00.001+03:00

Anul realizării:2009
Gen:Biografie, Dramă, Istorie, Thriller
Cu: Marion COTILLARD, Johnny DEPP, Christian BALE
Regizor: Michael MANN
Compania producătoare: Universal Pictures

Când regizorul unui film este Michael Mann, te aştepţi ca acesta să se ridice măcar la nivelul filmului "Heat" din 1995. Însă rezultatul este cam dezamăgitor.

"Inamici publici" este un film despre celebrul gangster John Dillinger, despre care însă în film nu aflăm absolut nimic (ceea ce e un minus). Ca şi în alte filme despre gangsteri se încearcă să se creeze o atmosferă idilică a celor vremuri, uitându-se totuşi că acţiunea se petrece în anii 1933-1934, anii uneia din cele mai mari crize economice din America.

Filmul nu are deloc suspans şi asta din cauza scenariului care nu arată mai nimic. Acoliţii lui Dillinger ne sunt prezentaţi doar ca personaje secundare, fără să ni se spună cum ajuns pe lângă Dillinger. Două-trei jafuri arătate şi atât, urmărirea pe care J. Edgar Hoover, directorul FBI o pune la cale si urmărirea infractorului şi asasinarea lui în cele din urmă.

Adversarul său, agentul Purvis (Christian Bale) e prezentat sporadic şi fără a se face un portret al său, cât de devotat era muncii sale şi în special prinderii lui Dillinger. Despre Purvis chiar nu se ştie nimic decât că era unul dintre cei care îi vânau pe răufăcători şi din când în când în relaţia pe care o avea cu directorul FBI.

Una peste alta, e un film destul de slab în ciuda distribuţiei puternice şi a regizorului. Mă aşteptam să văd un film mai lucrat pentru a încerca s se ridice la nivelul celor care îi prezintă pe marii criminali ai Americii din acei ani.

*****************************************************************************

Year:2009
Genre:Biography, Drama, History, Thriller
With: Marion COTILLARD, Johnny DEPP, Christian BALE
Director: Michael MANN
Company: Universal Pictures

When Michael Mann is the director of a movie, you would expect a movie that is at least as good as 1995 "Heat". But the result of this movie is rather disappointing.

"Publlic Enemies" is a movie about the famous gangster John Dillinger, about who we find absolutly nothing in the movie (which is a big minus). As in other gangster movies they are trying to create an idyllic atmosphere of those times, forgetting that the action takes place in the 1933-1934 years, during one of the biggest economic crisis in USA.

The movie has no suspense at all and that is because of the scenario that shows noting. Dillinger's friends are shown as secondary characters only, whitout telling us how did they get in Dillinger's band. There are shown two or three robberies and that's it, the chase that the director of the FBI, J. Edgar Hoover is plotting and the tracking down of the criminals and their killing.

Dillinger's opponent, agent Purvis (Christian Bale) is sporadically shown without having a portrait of his, how devoted he was in tracking Dillinger and so on. About Purvis we are being told nothing except that we are shown he used to hunt down criminals and a few of his relationship with the FBI director.

Altogether, it is a weak movie despite its strong distribution and directing. I expected to see a more worked movie, trying to rise up to the level of other movies about America's gangsters.

TIFF 2010

2010-05-14T18:40:00.003+03:00

Responsaibilitate

2010-05-13T20:04:00.001+03:00

În ultimul timp aud la un post de radio un spot care se vrea a fi unul social. Şi anume, unul în care sunt avertizat (începe foarte bombastic: Atenţie!) că cineva are grijă de mine. Spotul sună cam aşa: "ATENŢIE! Poliţia are grijă de tine." După ce am auzit asta, mi-am spus că poliţia începe să fie mai prezentă pe străzi în aşa fel încât oamenii să se simtă mai în siguranţă împotriva jafurilor bancare, a celor care dau drumul tare la muzică în fiecare noapte, a furturilor din buzunare în mijloacele de transport, a celor care nu circulă regulamentar pe străzi etc. Însă continuarea a fost surprinzătore. "Nu te afişa ostentativ cu obiecte valoroase: inele, telefoane mobile, bijuterii".

Intenţia spotului a fost destul de bună, dar întrebarea mea e cum are grijă poliţia de mine invitându-mă să nu-mi arăt ceasul la mână sau să îmi ţin mobilul bine ascuns? Pentru că din punctul meu de vedere faptul că poliţia îşi face treaba, în sensul respectării legii de către toată lumea, fără să se ţină cont de rangul fiecărei persoane este ceea ce ar trebui ca această instituţie să facă. Dar a-mi arunca o perdea de fum că are grijă de mine prin "sfatul" pe care mi-l dă ca eu să mă feresc de ce e în jur este pur şi simplu aruncarea responsabilităţii siguranţei cetăţeanului chiar pe umerii acestuia.

***************************************************************************
Lately I keep hearing a social ad at a radio station. It is about one ad I'm warned from the beginning (it starts very declamatory: WARNING!) that someone takes care of me. The ad sounds like this: "WARNING! The police takes care of you." After hearing that, I said to my self that the police will be more present on the streets so that people feel more secure against bank robbery, those having the music too loud in the house every night or against the thiefs from pockets in the public transportation area ans so on. But the continuation was surprising: "Do not be ostentatious in displaying valuable objects: rings, cell phones, jewelry."

The intention of the ad was pretty good, but my question is how is the police taking care of me by invinting me not to have a watch on my hand or to keep my cell phone well hidden? From my point of view the fact that the police does its job in order to be sure that everyone respects the law, without considering the social rank of a certain person, is what this institution should do. But throwing such a "smoke curtain" telling me they take care of me by giving me some "advices" to watch out for everything is around me is like throwing the responsability of citizen's safety right on the shoulders of that citizen.

Tehnologia / Technology

2010-05-12T22:05:00.000+03:00

O bătrână de 95 de ani avea nevoie de un electrician care să îi rezolve o problemă la instalaţia electrică din apartamentul ei care o sâcâia de ceva vreme. La recomandarea unui vecin a sunat la o firmă care i-a trimis un tânăr de 25 de ani. După ce acesta a rezolvat problema, gândindu-se că o poate păcăli uşor pe bătrână îi comunică suma pe care trebuie să o plătească.
- 150 de lei.
Bătrâna se uită un pic ciudat la el, apoi părăsi camera. Tânărul aruncă o privire în jur, însă era dezamăgit. Nu era nimic de valoare ce ar fi putut să fure. După vreo 5 minute de aşteptat, proprietara se întoarse şi îi dădu 50 de lei.
- Mamaie, nu ai înţeles bine. Costă 150 de lei, nu 50 de lei.
Bătrâna părăsi din nou camera şi se întoarse după alte 5 minute.
- Tinere, sunt sigură că ceea ce ai lucrat tu aici costă doar 50 de lei, nu 150.
- Mamaie, tu crezi că mă poţi păcăli? Crezi că am venit aici să lucrez degeaba? Costă 150 de lei, spuse tânărul hotărât să nu cedeze.
- Nu, maică. Este doar 50 de lei. Uite, spuse întinzându-i un telefon mobil. Scrie aici, pe internet, pe site-ul vostru.

*********************************************************************************

A 95-year old lady needed an electrician to solve a wiring problem she had in her appartment for quite sometime. Upon the recommendation of a neighbor she called a company who sent a 25 year old male. When he was done solving the problem, thinking he can easily fool her, he told her how much she should pay.
- $30.
The old lady look at him a little strange, then she left the room. The young male looked around the room, but he got dissapointed seeing there is nothing to steal. Five minutes of waiting and the old lady came back handling him $10.
- Hey, grandma, you got his worng. It costs $30, not $10.
The owner left the room again and she returned another 5 minutes later.
- Young man, I am sure that your work here, is worth $10, not $30.
- Grandma, you think you can fool me? Do you think I'm doing charity work? It's $30, said the electrician who was decided not to surrender.
- No, young man, it's only $10. Look, she said showing him a cell phone. It's says right here on the internet, on your website.

Reclame stupide / Stupid commercials

2010-05-09T17:12:00.002+03:00

Multe dintre reclamele pe care le vedem şi care ar trebui să ne convingă să cumpărăm un produs sunt de-a dreptul stupide, inutile şi deloc inteligente

1. Una din reclamele care au apărut în ultimul timp este cea în care un tip în costum intră într-un depozit, ajunge la o masă în spatele căreia stă un grăsan care, fără să zică nimic, sare pe masă, face câteva mişcări de karate, tipul în costum fuge, iar pe fundal apare numele unei firme (care se ocupă cu intermedierea mărfurilor), iar din off se aude o voce care spune: "Dacă ai surprize cu alţii, vino la noi". Câtă încredere într-o firmă poate să emane o astfel de reclamă, făcută parcă în grabă?

2. Un tip se spală pe dinţi. În fundal apare prietena sa, care îl anunţă că maşina lui e undeva într-un lac. "În lac????" urlă individul a cărui primă reacţie este să meargă să facă duş pentru a se calma, întrucât şamponul cu care se spală pe cap este unul mentolat. Cât de idiot trebuie să fii ca prima ta reacţie la o veste precum cea a maşinii în lac să fie să faci duş? Cu siguranţă o astfel de reclamă nu ar fi convingătoare.

3. Un individ se află într-un supermarket unde se întâlneşte cu fost lui prietenă şi cu actualul prieten al acestuia. Ea îl întreabă ce mai face, el soarbe sucul răcoritor. Spre fostul prieten tocmai se îndreaptă o tipă blondă care îl întreabă dacă preferă frişcă sau ciocolată. Ca din senin cei doi sunt luaţi de un elicopter, iar fostul prieten răspunde: "Mă ştii. Mă voi descurca". Aboslut stupid.

********************************************************************************
Many of the commercials that should persuade us to buy some products are simply stupid, useless and no intelligence whatsoever.

1. One of the ads that have appeared laetly is the one where a guy in a suit walks into a warehouse, gets to a table behind which there is a fat man standing. This guy jumps on the table, makes some karate moves and make the suited guy to run. A company name appears in the background (a company that buys and sells stuff to other companies) and you can hear a voice saying: "If you get surprises from others, come to us". How much trust you can have in a company that makes a commercial like that?

2. A guy is brushing his teeth. His girlfriend appears in the background and she tells him his car is somewhere in a lake. "In the lake????????", the guy screems and his first reaction is to go take a shower to calm himself as he's washing his head with a shampoo based on mint. How stupid can you be so that your first reaction to a news like the one with the car in the lake is to take a shower? Certainly such an ad is not very convincing.

3. A guy is in a supermarket and he meets his ex-girlfirend and her actual boyfriend. She asks him about how he is. The guy sips from his refreshing juice. A blonde approaches the ex-boyfriend and asks him if he prefers cream or chocolate. Suddenly, the blonde and the ex are taken by a helicopter and the ex says: "You know. I'll manage". Absolutely stupid.

Rechinii culturali

2010-05-06T20:59:00.002+03:00

Într-o proporţie de 95% sunt adeptul plăţii oricărei forme de cultură din partea consumatorului de cultură către creatorul de cultură. Iată însă o mostră de nesimţire crasă:

Radu Beligan şi trupa care a produs spectacolul "Egoistul" vor veni în luna iunie la Braşov. Ca multă altă lume mi-am dorit să văd acest spectacol şi eram pregătit să fac rost de bilet. Văzând duminică afişul pus în tot oraşul am sunat la numărul de telefon trecut acolo şi am aflat că un bilet costă 80 de lei. Lăsând la o parte că preţul mi se pare destul de mare pentru posibilităţile provinciei, am decis că un astfel de spectacol merită suma respectivă. Cum biletele urmau să fie puse în vânzare ieri am aşteptat să vină şi ziua de miercuri. Surpiza a fost atunci când am aflat că biletele nu mai costă 80 de lei, ci 100 de lei.

Pentru organizatorii acestui spectacol poate că cererea de bilete, care am înţeles că a fost uriaşă, a fost semnalul că mai pot stoarce nişte bani. O nesimţire caracteristică unor cămătari fără scrupule care nu doresc decât să stea pe un sac de bani cât mai mare şi mai solid.

Ceea ce e mai trist este faptul că actorii sunt de acord cu acest tip de a face afaceri, pentru că altfel nu îmi explic de ce acceptă o astfel de situaţie. Şi atunci având în vedere sumele care se adună la un spectacol, poate că actorii ar trebui să-şi mai ţină gura în privinţa pensiilor şi a salariilor mici.

**********************************************************************************

I agree that any form of culture should be payed by the culture consumer to the culture consumer. But here is a sample of crass callousness:

Radu Beligan and the team that produced "The Selfish" theatre show will come to Braşov (from Bucharest) in June. Like many other people I wanted o see this play and I was ready to get a ticket. On Sunday I saw the poster while walking in the city and I called the phones number written on the poster. I found out that the ticket costs 80 lei (aprox. $25 or 20 euros). Aside from the price that seems to be high enough considering the possibilities of the people who doesn't live in Bucharest, I decided the show is worth that amount. Since the tickets would have been put up for sale on Wednesday I waited that day anxiously. But the surprise was when I found out that the ticket costs 100 lei (aprox. $32 or 24 euros), instead of 80 lei.

For the organizers of this show the huge ticket request was the signal they can squeeze some more money. A cgaracteristic callousness of unscrupulous moneylenders who just want to sit on a bag of money as big and as safe as it can be.

What is more sad is that the actors agree for such business, because otherwise I can't explain why they accept such a situation. And then, considering how much money they get from one shoe, all the actors should keep their mouth shut when talking about their small salaries and pensions.

Dorinţe / Desires

2010-05-04T19:13:00.000+03:00

Dorinţe ascunse
Aduse la lumină
De cei abandonaţi de zei.

******************

Hidden desires
Brought to light
By the ones abandoned by gods.

Lipsă de profesionalism

2010-05-03T20:56:00.001+03:00

Vizită la un mare supermarket din Braşov. Am pus în coş tot ce vroiam să iau, mă îndrept spre casă şi aştept cuminte să-mi vină rândul. Cinci minute mai târziu casiera trece produsele alese de mine prin faţa cititorului de cod de bare. Termină ce are de făcut mă anunţă cât trebuie să plătesc, apoi cu o voce sfârşită: "Vi s-a părut ceva anormal în magazin? A fost totul în regulă? Da? Vă mulţumim. Seară plăcută."

Intenţia de a afla dacă a fost totul în regulă în magazin e lăudabilă, punerea în practică foarte proastă.

1. Psihologic vorbind, nu întrebi o persoană căreia îi iei bani dacă i-a plăcut în magazin, chiar dacă ai impresia că îi iei puţin gândul de la banii pe care îi dă.
2. Faptul că nişte casiere care au avut toată ziua în faţă zeci de persoane care mai de care mai nervoase şi care le-au enervat şi pe ele sunt puse să întrebe astfel de lucruri nu e tocmai inteligent pentru că nu mai au nici o urmă de zâmbet pe faţă şi simţi că te întreabă pentru că aşa au fost puse să facă, pentru că simţi că indiferent de răspunsul tău, persoana respectivă nu are nici o putere de a-ţi rezolva o eventuală problemă.
3. Instruieşti personalul să te întrebe în timp ce scanează produsele, pentru că întrebarea pusă în timp ce ţi se înmânează restul, iar tu te pregăteşti să pleci nu are nici un efect. În plus, mormăiala făcută produce o impresie proastă.

***********************************************************************************

Visiting a large supermarket in Braşov. I put in the basket everything I wanted to take, I'm heading to the cash register and I'm waiting for my turn to come. Five minutes later the cashier passes the products I selected by the code bar reader. She finishes doing her job and tells me how much I have to pay then, with an almost whisperring voice, she asks me: " Did you find anything abnormal in the stpre? Was everything okay? Yeah? Thanks. Have a good evening".

The intention to see if everything was okay in the store is commendable, but the implementation was very poor.

1. Psychologically speaking, you do not ask a person who will give you money, if he/she liked the store, even if you think you take away his/her thoughts from giving some money.
2. Putting some cashiers who saw dozens of people more or less nervous, who makes them nervous as well, to ask such things is not very smart because they have no more smile on their faces and you feel they ask you because they have to ask you, because you feel that regardless of your answer that person has no power to solve your problem.
3. The store managers should train the staff to ask you those questions while scanning the products, because the question asked while giving the change and you're getting ready to go has no effect. Plus, the mumbling makes a really bad impression.

Fata cu cercel de perlă

2010-05-02T21:30:00.001+03:00

Titlu: Fata cu cercel de perlă
Autor: Tracy Chevalier (SUA)
Editura:Polirom

"Fata cu cercel de perlă" este o carte minunată. Este o ficţiune pe care autoarea americană şi-a imaginat-o în legătură cu un tablou realizat de pictorul olandez Johannes Vermeer în secolul al XVII-lea intitulat "Fată cu turban" sau "Fată cu cercel de perlă".

Griet, o tânără olandeză de 16 ani, este nevoită din cauza accidentului tatălui său în urma căruia a rămas orb, să se mute în casa celebrului pictor olandez unde va deveni slujnica familiei Vermeer. Extrem de naturală în povestirea pe care o face la persoana întâi, Chevalier creează un personaj puternic care are o morală sănătoasă conform perceptelor vremii şi care povesteşte viaţa familiei Vermeer, modul cum realiza pictorul tablourile sale, cum îşi producea culorile. Puţin plăcută de membrii familiei, Griet se străduieşte să-şi facă treaba cum poate mai bine pentru a mai alina suferinţele familiei sale, până când este prinsă într-un tumult pe care nu şi l-a dorit.

Cartea este impresionantă prin acurateţea descrierii vremurilor secolului al XVII-lea din Delft, oraşul unde locuia Vermeer, prin sensibilitatea descrierii sentimentelor personajelor şi prin povestea care pare că descrie realitatea acelor timpuri.

*********************************************************************************

Title: Girl with a Pearl Earring
Author: Tracy Chevalier (USA)
Publishing house in Romania:Polirom

"Girl with a Pearl Earring" is a wonderful book. It is a fiction which the American author imagined about a painting made by the Dutch author Johannes Vermeer in the 17th century called "Girl with turban" or "Girl with a Pearl Earring".

Griet, a 16 years old young Dutch girl, is forced because of her father's accident which left him blind, to move into the house of the Vermeers where she became their servant. Very natural in making a story at the first person, Chevalier creates a strong character who has healthy moral principles according to those times and tells the story of the Vermeer family's life, how the painter made his paintings, how he produced his colors. Not very much liked by the family members, Griet tries to do her job as good as she can so she can relieve the suffering of her family until she gets caught in a turmoil she never wanted.

The book is impressive considering the accuracy of the description of the times of the 17th century i nDelft, the city where Vermeer lived, considering the sensibility used in describing the feelings of the characters and considering the story that seems to be very real.

Mirajul

2010-05-01T22:42:00.001+03:00

Un anume ziar de top din România organizează în fiecare săptămână un concurs în care oamenii sunt invitaţi să îi convingă pe cei de la ziar că sunt cei mai mari fani ai unei vedete selectate de ei, iar răsplata ar fi o întâlnire cu persoana respectivă.

De ce ar vrea un om să întâlnească o vedetă? Probabil că un psiholog ar spune că este visul oricărui om să stea alături de o vedetă şi să vadă ce şi cum gândeşte, cum arată o zi din viaţa ei şi aşa mai departe. Dar care ar fi beneficiul unei astfel de întâlniri? Cu ce ar rămâne omul după ce ar vedea cum este viaţia unei vedete? Este mirajul unei astfel de vieţi chiar atât de puternic încât să îţi doreşti să îţi petreci un timp lângă o vedetă?

Personal nu văd nici un motiv pentru care mi-aş dori să stau o zi întreagă lângă o vedetă. Nu am nici o admiraţie decât pentru munca pe care o vedetă o face şi nu pentru vedeta în sine.

*******************************************************************************

A certain newspaper in Romania is organizing a weekly competition where people are invited to persuade the guy from the newspaper that they are the biggest fan of a star selected by them and the reward would be a meeting with that person.

Why would someone want to meet a star? Most probably a psychologist would say that is a dream of an ordinary man to sit next to a star and see how and what that star thinks, how does a day in his/her life looks like and so on. But what would be the benefit of such a meeting? Is the mirage of such a life that powerful so you would want to spend your time near a star?

Personally I see no reason why I would like to stay a whole day next to a star. I have no admiration for a star, but for the work a star does for a living.

Moarte la o înmormântare

2010-04-30T22:58:00.003+03:00

Anul realizării:2007
Gen:Comedie
Cu: Matthew MacFADYEN, Keeley HAWES, Andy NYMAN, Ewen BREMNER
Regizor: Frank OZ
Compania producătoare: Sidney Kimmel Entertainment

Am văzut acest film la recomandarea Scorţişoarei, căreia îi mulţumesc pe această cale.

Este o comedie nebună aşa cum numai britanicii ştiu să facă. O gură mare de aer proaspăt printre multele comedii insipide care ne bântuie ecranele.

Nu o să-l povestesc, de altfel e şi foarte greu de făcut acest lucru pentru că umorul britanic este special de la situaţiile prezentate, la replicile inteligente şi până la jocul actorilor care sunt foarte, foarte buni, deşi total necunoscuţi pentru noi.

Este o comedie la care chiar se râde şi încă destul de des, ceea ce la comedile care s-au făcut în ultimul timp ar fi o performanţă notabilă. Filmul te obligă să fii atent în permanenţă întrucât amuzamentul nu stă numai în replicile sau grimasele actorilor, ci şi în povestea din jurul lor şi în decorul extrem de simplu, dar foarte sugestiv.

Îl recomand şi eu mai departe, însă aveţi grijă ce versiune veţi vedea, pentru că mai există una făcută în 2010 în SUA despre care nu ştiu absolut nimic şi despre care nu mă pot pronunţa.

********************************************************************************

Year: 2007
Genre:Comedy
With: Matthew MacFADYEN, Keeley HAWES, Andy NYMAN, Ewen BREMNER
Director: Frank OZ
Company: Sidney Kimmel Entertainment

I saw this movie on the recommendation of Cinnamon, and I want to thank her on this occasion.

It is a crezy comedy as only the British people know how to do. A breath of fresh air among many insipid comedies that are haunting the screens these days.

I am not going to tell what happens in this movie. It is pretty difficult to do that as the British humor is pretty special from the comic situations to the smart lines and even the very, very good play acting, although most of the actors are unknown to us.

It is a comedy where you can really laugh and quite often, which is a very notable performance considering the comedies that were produced in the past few years. The movie requires for you to be very careful at all times as you can find the fun not only in the lines or in actor's grimaces, but as well in the story around them and in the very simple, but very suggestive set.

I recommend it for everyone else, but be careful which version you will see, because there is 2010 version made inUSA, a version I have not seen and I cannot say anything about it.

Privirile The looks

2010-04-30T14:06:00.000+03:00

Zilele trecute am cumpărat dintr-un magazin de bricolaj un obiect pe care urmează să-l montez în casă. Singur, fără ajutorul unui meşter specializat. O chestie pe care am mai făcut-o de câteva ori din diverse motive: lipsă de bani pentru plata omului, neîncredere în calitatea lucrării, etc. De la magazin şi până acasă aveam de mers vreo 20 de minute şi cum obiectul cumpărat era foarte uşor şi deloc voluminos am mers pe jos.

Până acasă cred că am văzut pe drum în jur de 150-200 de persoane, plimbăreţi ca şi mine pe trotuarele oraşului. Dacă în alte dăţi nimeni nu m-ar fi băgat în seamă pentru că eram un necunoscut, obiectul proaspăt cumpărat atrăgea privirile ca un magnet, în special a unei categorii de populaţie bărbat, peste 50 de ani, în proporţie de 80% cu burtă, neras. Şi nu pentru că obiectul ar fi fost vreo grozăvie extraordinară, pentru că era mai mult decât banal, ci pentru că mai toţi aproape că mă întrebau din priviri: "Nu vrei să ţi-l montez eu?"Dorinţa de a pune mâna pe un ciocan şi a lovi cu sete un cui, de a da o gaură în perete doar aşa pentru a simţi bormaşina vibrând se vedea de la o poştă.

Suntem o ţară de constructori profesionişti deşi aproape nimeni nu are un certificat la mână.

***********************************************************************************

A few days ago I bought from a hardware store an object that I will mount in the house the next days. Alone, without the help of a specialist. One thing I did several times before for variuos reasons: lack of money to pay the specialist, lack of confidence in the quality of their works and so on. From the store to my house I have about 20 minutes to go and since the object was very light and pretty small I walked to it.

Until I got home I saw about 150-200 people, walking just like I did. If in other circumstances no one would have noticed me since I was totally unknown to them, the thing I just bought draw the attention of many of them, especially those about 50 years old, male, 80% of them having a respectable belly, unshaved. And not because the object I bought was a thing they never seen, cause it was a very common thing, but because most of them had a the "Don't you want me to install that thing for you?" The desire to get the hammer in the hand and hit a nail or to make a hole in the wall feeling the vibrating drill machine could have been seen from far away.

We are a builders country.