Negativism

Zilele acestea se găseşte destul de puţină lume care să găsească un lucru pozitiv în situaţii care nu ar reclama nici măcar un pic de negativism. Orice lucru este tratat cu maximum de critică şi de răsturnare a oricărei teorii valabile. 

Într-una din zilele trecute, pe când mă pregăteam să plec de la muncă, una din colegele mele se gândeşte să îmi spună:
"- Hai, mai repede, dă-i drumul acasă."
"- Bine, oricum acolo mă duceam. Dar unde e graba?" o întreb nedumerit de viteza cu care eram expediat.
"- Păi, nu te aşteaptă o serie de plânsete, de ţipete, de schimbat un pampers?"
 Primul răspuns care mi-a venit în minte a fost:
"- Nici măcar o clipă nu te-ai fi gândit că m-ar putea aştepta un zâmbet sau un gângurit, nu?"

De unde atâta negativism într-o societate care ar trebui să fie unită pentru a depăşi multe neajunsuri? De unde atâta lipsă de a vedea ceva bun într-o situaţie (un copil de o lună în acest caz) cu care nu te întâlneşti foarte des? Mai mult de atât, colega respectivă are un copil mic. Sigur o să mi se spună că o să mă satur eu de schimbat scutece, de trezit noapte şi ascultat ţipete şi zbierete, însă majoritatea celor care au copii spun (şi au dreptate!), că uiţi de orice neplăcere în secunda în care copilul îţi zâmbeşte. Şi atunci unde e liniştea pe care ţi-o oferă surâsul unui copil, felul în care îţi strânge degetul în mâna lui mică sau când se uită la tine cu ochii unui om care vede pentru prima dată? De ce nu se poate menţine mai mult un moment de fericire?